Scrie-mi măcar un rând

Doamne, scrie-mi măcar un rând
din ce sunt și iubesc
din ce doare și se rostogolește la picioarele tale.
Iartă-mi nopțile cu gust de mosc. Pașii mici spre lumină și plânsul acuarelelor
printre poeme
inima care iubește invers, din cer spre pământ, din rai spre iad
Timpul inconștient se cuibărește la pieptul meu,
dar respirațiile mele nu sunt de aici, părinte,
nu sunt de aici bătăile sufletului meu în toaca pământului
ropotul ploii în cușca trupului
dangăt de înviere rostește Cuvântul
și lumea e o luntre prea strâmtă
pentru noi.
Noi cei care am murit de atâtea ori,
neștiute pleoape închise
în brațele rugăciunii.
Să nu pleci acum
odată cu luna îmblânzită într-un nor
și chipul blând al fericirii,
cu genunchii strânși la piept,
așteaptă-mă,
să mă întorc ocrotind candela în mâini de copil.
Scrie-mi măcar un rând
și acela să fie apă vie,
Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob,
cu ochii negri de dor,
nu va mai înseta
nici va mai cere mângâieri
pe chipul palid al iubirii
se face noaptea prag.
Mâinile tale cuceresc umerii goi ai cuvintelor,
și ele plâng a veșnicie.