Sunt copilul care are nevoie de o îmbrățișare.
Tată, a venit vremea să scuturi ploile
peste pământul arid al suferinței.
Ții minte potopul din senin al verii
și noi pe mijlocul străzii Progresului din Vălenii de Munte
înotam în fericire pentru că fericirea se simte desculță
palpându-i gleznele fragile
odată cu trecerea
cu moartea pe moarte călcând.
Tată, iubesc un cer întors în mine
și el mă iubește prin oglinda neadormită a apelor reci
adăpând gura negrăitelor șoapte.
Spune-i să aștepte înserarea cu pleoapele-i sărutate de vânt
Să-mi sărute ochii cum odată tu,
împrăștiind culori în loc de tină,
am văzut femeia îngenunchind la picioarele altarului
și am plâns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu