timpului obrajii plânși ai fericirii
Cine iubește și lasă
poezia în muțenia dorului
Cine știe că drumul odată pășit te face călător
și trupul lui se încarcă de energie
ca o plantă în soarele de mai
ca o transfuzie de lumină în pântecele
rotund al dimineții
Cine spune pe nume iubirii și apoi pleacă
spre dumnezeul lui
să nu se mai întoarcă
întoarcerea e un zid de lăcrămioare
plânsul eliberează mai mult decât furia
și ziua și Omul
și toate cele ce sunt
le-a creat fără odihnă din
Culori pentru ochi închiși.
Cine iubește și lasă pământului iubirea sa
Acela n-a iubit niciodată.
Să așterni în scris o obsesie, nu-i altceva decât să o expulzezi în afara ta. Odată eliberat, finalul e ca și scris. Și pot să jur și eu, acum: da, cuvintele au sens, datorită memoriei.
RăspundețiȘtergereDa. Au sens. Capătă sens, zi de zi, în timp ce construiesc singura formă de iubire posibilă.
Ștergere