Marfarul iubirii

Ziua a venit flămândă de culoare
am primit-o cu ochii închiși
inspirând adânc albastrul din vocea ta
e prea multă liniște aici
de parcă raiul își desface pe rând porțile
și în urma noastră
Timpul așază paginile miruite cu dor.
E prea mult din noi în Crângul acesta
în care ochiul lui Dumnezeu
merge nestingherit printre furnici
foșnetul vrăbiilor în iarba lui cireșar
doi îndrăgostiți pe banca de alături
ținându-si fericirea strâns în brațe
ea își alintă părul în poeme mici
cu vrăbii gureșe ciupind din ploaie
el îi desface pumnul și se miră de liniile șerpuind a licurici bezmetici în altarul nopții
Ce lume microscopică în laboratorul îngerilor, Doamne,
râzând pădurea împletește ramuri
mi-e dor de inimi desenate pe hârtie
nici ploaia nici somnul nu aleargă mai repede
decât marfarul iubirii moțăind pe șine.

Oameni de mai

Închide ochii!
Respiră, ascultă, nu neapărat în această ordine
lucrurile nu vin doar pentru că le aștepți 
oamenii mor sau uneori îmbătrânesc odată cu tine
E prea devreme
răsăritul te contaminează cu începutul poveștii - 
e prea târziu să pășești în afară 
azi e ziua perfectă să înșiri mărgăritare
fragile și albe, mâinile poetei
pictează o pagină în alintul culorilor. 
Cinci minute în plus ceream mamei
și secundele se dilatau, pierzându-și conturul
cu degetele răsfirate opream timpul și îl strângeam în pumn
să nu mă doară 
nesomnul zilelor de mai.
Cinci minute de veghe,
la căpătâiul cuvintelor
cafeaua sorbită de pe buzele memoriei
singura voce pe care o aud în mine
cu ecoul celor cinci minute 
în care închid ochii,
aștept,
respir,
nu neapărat în ordinea aceasta
și te văd,
tablou fără ramă,
poezie fără epilog,
în brațele mele așez bujori
și tac cuvinte,
tac. 

Ecou din Câmpina

Se întâmplă zile în care totul devine posibil. Viața, iubirea, pictura, poezia. O complexitate de trăiri într-un buchet care nu se va ofili. Pentru că viața și toate celelalte ale ei au un drum propriu. Iar eu și tu mergem, uneori din inerție,  dar alteori conștient ne intersectăm cu noi înșine.
Nu știu ce i-aș spune eului de peste 5 ani. I-aș spune să fie blând cu sine. Să se ierte mai des. Să se iubească mai mult.
Iubirea aduce culorile aproape. Le unește, le adulmecă, tot așa cum ieri, copilul din mine s-a unit cu ploaia.
I-aș aminti că lampionul acesta, numit viață, se înalță odată cu sufletul, se vindecă cu fiecare răsărit îmbrățișat pe hârtie. 

Abia acum te scriu cu adevărat

Rugăciunea gândurilor mele, Doamne,
prefă-o în bucurie.


Ascultam cântecul acesta de demult
ascultam și mă hrăneam din murmur și dragoste
din visele nevisate sau poate mâinile albe ale îngropării
mă cuprind de mă diluez precum un cub de zahăr în ceaiul de iasomie.
Ascultam trilul păsărilor, Doamne,
și peste tot vocea ta, lumină lină a înserării,
când păsările se întorc în cuiburi
și inima lor se face poem
doar tu locuiești în grădina cu lalele roșii
și o singură margaretă albă să-i spună anotimpului
să rămână copil
cu genunchii zdreliți de iubire.

***

Din florar în cireșar

treizeci și trei de pași 

pe treptele iubirii răstignite

cu palmele întinse 

sunetul cuielor zdrobind pământul de sub unghii

abia acum văd cerul deschis

și sângele prefăcut în cerneală 

abia acum te scriu cu adevărat 

când am dat drumul mâinilor tale

și ochii mei negri niciodată pictați 

plâng liber fericirea

celor cinci minute la adăpost de sine

minute crude, minute grăbite

de flori și cireșe 

strecurate în buzunarul strâmt al timpului. 

Arunc semințe zilei și ea mă urmează flămândă

pasăre de lut,

iubirea dintr-o suflare,

Tu. 

Parnas XXI

https://parnas21.blogspot.com/2018/06/mihaela-roxana-boboc-culori-pentru-ochi.html?m=1

JUN

1. 
   

   15

   
   

   MIHAELA ROXANA BOBOC - CULORI PENTRU OCHI ÎNCHIȘI

   
   
   

   

   
   

   
   

   
   

   
   

   
   

   
   

   
   

   
   

   Poeta Mihaela Roxana Boboc - câștigătoare a Premiului pentru volum la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (septembrie 2017), a Premiului de merit la Festivalul Internațional de Literatură Naji Naaman (Liban, 2018, cu volumul în pregătireTerapii ocazionale, traducere în limba engleză) și a Premiului “Lazăr Băciucu” acordat la Concursul Național de Creație Literară ”Vasile Voiculescu” (octombrie 2017)  - ne propune în avanpremieră câteva poeme - ilustrate de autoare - din volumul în pregătire Culori pentru ochi închiși:

   
   

   
   

   A venit vremea

   
   

   Sunt copilul care are nevoie de o  îmbrățișare.

   Tată, a venit vremea să scuturi ploile

   peste pământul arid al suferinței.

   Ții minte potopul din senin al verii

   și noi pe mijlocul străzii Progresului din Vălenii de Munte

   înotam în fericire pentru că fericirea se simte desculță

   palpându-i gleznele fragile

   odată cu trecerea

   cu moartea pe moarte călcând.

   
   

   Tată, iubesc un cer întors în mine

   și el mă iubește prin oglinda neadormită a apelor reci

   adăpând gura negrăitelor șoapte.

   Spune-i să aștepte înserarea cu pleoapele-i sărutate de vânt

   Să-mi sărute ochii cum odată tu,

   împrăștiind culori în loc de tină,

   am văzut femeia îngenunchind la picioarele altarului

   și am plâns.

   
   

   

   
   

   Șah-mat

   
   

   Tabla de șah stă deschisă

   fiecare mutare bine gândită

   o mână sigură conduce jocul, conduce viața

   doar nebunii își pierd capul

   caii saltă spre visul în care orice e permis

   pioni, simpli pioni într-un anotimp bătând în fereastra cerului

   tușe fine, alb-negru peste ploile atâtor ani

   inima reginei inundată de iubire

   inima ei,

   rană poeziei,

   unde ești rege să-ți săruți regina înainte de a pleca din lume

   cu toate curbele atingerilor impregnate în piele

   cu degetele răsfirate în pletele speranței,

   nemernică desfătare orbilor

   când lumina stă ascunsă în palma ei

   în mângâierile vocii tresăltând în piept

   contururi risipite în nuanțele cafelei nocturne de mai,

   când totul se trezește la viață și setea,

   această sete de tine și noi

   de tine și Dumnezeu

   de mine și poezie,

   ca o tânguire a firii

   sau poate fericirea,

   acea madonă flămândă a simțurilor,

   pășește înainte într-un priveghi

   unde nimeni nu plânge

   nimeni nu respiră

   ochii, singurele lampadare spre cerul vânăt

   ochii, șah-mat tristeții într-un zâmbet doar de ei știut.

   
   
   

   

   
   

   
   

   Despre oamenii pe care nu-i vedem

   
   

   Despre oamenii pe care nu-i vedem

   dar îi sărutăm în icoana sufletului

   despre dragostea care nu se poate divide

   nici pierde fără să rupi șirul mătăniilor

   despre razele soarelui căzând molcom pe chipul durerii

   și plânsul ierbii cosite în zori,

   iubite,

   acum că primăvara e pe sfârșite

   îți voi scrie despre oamenii care pleacă

   fără rămas-bun

   până se face secetă în inimă

   și fluturii își pârlesc în zadar aripile

   niciun felinar nu poate lumina

   poteca dorului se urcă în genunchi

   printre licurici coborâți din pleoape

   Iona strigă din pântecele balenei

   și ochii Domnului

   spre el

   îl scot din iarba de mare

   din apa morții

   sufletul ca un porumbel rănit

   zboară în cerc

   oamenii pe care nu-i vedem,

   dar îi sărutăm

   în tăcerea grăitoare a culorilor

   când se face zi în miez de noapte

   când se face dragoste din lut și inima olarului

   scânteiază viață

   și viața Dumnezeu o așază în fereastra acestui anotimp

   omonim.

   

   
   
   

   Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana Boboc

   Prezentare volum de poezie:  Spovedania oaselor (editura Grinta, 2017)

   Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. Boboc

   
   

   Copyright © 2017 Mihaela Roxana Boboc

   Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

   
   
   

   Postată acum 14 hours ago de De ieri De azi

   Etichete: Poezie contemporană

     

   0 
   

   Adăugați un comentariu
2. 
   
3. 
   

Se încarcă

Culori pentru ochi închiși

Cine iubește și lasă
timpului obrajii plânși ai fericirii
Cine iubește și lasă
poezia în muțenia dorului
Cine știe că drumul odată pășit te face călător
și trupul lui se încarcă de energie
ca o plantă în soarele de mai
ca o transfuzie de lumină în pântecele
rotund al dimineții
Cine spune pe nume iubirii și apoi pleacă
spre dumnezeul lui
să nu se mai întoarcă
întoarcerea e un zid de lăcrămioare
plânsul eliberează mai mult decât furia
și ziua și Omul
și toate cele ce sunt
le-a creat fără odihnă din
Culori pentru ochi închiși.
Cine iubește și lasă pământului iubirea sa
Acela n-a iubit niciodată.

Înainte să pleci în lume

Dumnezeu nu e o piatră unde să-ți reazemi gândurile
nici măcar locul unde, călător pribeag, să potolești setea
nu e așternut oaselor înfrânte
sau steag pe care să îl cobori în bernă
este iubirea din capul pieptului 
iubirea grăind din respirații compacte
suflul dimineților când între tine și El nu a rămas nimic nespus
și totuși te acoperă, complice, în goliciunea firii
în nimicurile deșirate din ghemul cu iluzii
când îți acoperi ochii 
să simți culorile alunecând pe mâini
un sânge nediluat de serul zilelor mici.
Dumnezeu nu e zidul pe care înalți ferestre de lut
nu e vină sau frică
nici popas înainte să pleci în lume și lumea să-ți devină cochilie
am mai fost aici
în răscrucea anotimpurilor
când soarele trimite sulițe în inimă și ea cunoaște răspunsul
topindu-se în voia câmpului 
înflorit de osemintele sfinților.
Am mai fost aici
e din ce în ce mai greu 
să mor mie
când tu trăiești în repejunile dragostei
printre îngeri.

Bună dimineața, dragoste!

Cu toate cele neîntâmplate ale tale,
bună dimineața,
cu tot ce-mi ești când nu-mi ești
și construim din neant
coastele tale alipite de respirația zilei,
dragostea încăpând în degetele răsfirate ale timpului
chipul tău când plouă și furi din anotimp melcii dormind sub călcâi,
bună dimineața,
pânză de păianjen veșnicind în roua cuvintelor,
somnul tău peste pământ,
atâtea clipe să întind culori peste iarba de mare,
am dat bună dimineața
cerului și el mi-a picurat lumina 
în potir
nu e vină în cele ce sunt și nu sunt
în cele ascunse și descoperite
femeia privește curcubeul din palmă
poate am locuit și eu într-un cub
strigând am rupt zăbrelele nopții
și hainele ei le-am făcut poem.

Ochiul lui Dumnezeu - în revista Pro Saeculum, nr. 3-4, 2018

dă-mi drumul

aud vraja inversată curgând în plămânii suferinzi ai copilăriei

într-o lume mare mă mir de vrăbiile mici și șoarecii mișună fără teamă

pe mână urcă un gândac roșu numit cu un soi de respect

ochiul lui Dumnezeu -  mă mir iar

de ce ar viețui tocmai într-un gândac dar nu pun întrebări

aud că lucrurile sfinte încap în cutiuțe mici

mama are una cu parfum de mir

își masează umerii - azi tata a băut mai puțin - are timp să respire

seara se odihnește într-un balon roz, mama îl atinge și degetele ei

bat în fereastra morților în sâmbăta plină de colivă,

aleg la întâmplare elenele fără zâmbet din cutia cu neamuri

aprind o lumânare - ochiul lui Dumnezeu zâmbește pe degetul arătător

dă-mi drumul, îi zic,

să mă închin pentru sufletul celor plecați înainte să-mi fie,

mama plânge pe ascuns

mama mea plânge.

aud tot mai des liturghiile bătându-și toaca în timpan

o bătrână cu batic negru mi-arată cerul și spune că mi-e casă

locuiesc la parterul mic al unui bloc mare dar nu asta contează

cerul se vede în asfaltul ploilor mele, iadul e un pas mai jos,

mi-e frig / caloriferul e rece și mă încălzesc cu două sticle de doi litri

una de-a dreapta alta de-a stânga

sunt aripile mele, glumesc, dar sora nu râde - ea e deja în iadul cu amintiri

nu simte frigul nu simte lumea nu simte nimic

e mai bine bătrâna cu batic negru a trecut dincolo cu ochii deschiși

eu dorm / mi-e frică să nu-mi fure raiul din pleoape.

să nu te întorci pentru mine

azi nu voi salva nimic

mă asfixiez încet, tata întârzie la serviciu,

camera se umple de mir - trupul meu se înalță spre casa bătrânei

și-a ascuns toate durerile în batic și acum zâmbește

pietrele încinse devin cărbuni și ochii mei negri niciodată pictați

plâng pentru mama

mamele care nu dorm / nu trăiesc / nu...

Scrie-mi măcar un rând

Doamne, scrie-mi măcar un rând
din ce sunt și iubesc
din ce doare și se rostogolește la picioarele tale.
Iartă-mi nopțile cu gust de mosc. Pașii mici spre lumină și plânsul acuarelelor
printre poeme
inima care iubește invers, din cer spre pământ, din rai spre iad
Timpul inconștient se cuibărește la pieptul meu,
dar respirațiile mele nu sunt de aici, părinte,
nu sunt de aici bătăile sufletului meu în toaca pământului
ropotul ploii în cușca trupului
dangăt de înviere rostește Cuvântul
și lumea e o luntre prea strâmtă
pentru noi.
Noi cei care am murit de atâtea ori,
neștiute pleoape închise
în brațele rugăciunii.
Să nu pleci acum
odată cu luna îmblânzită într-un nor
și chipul blând al fericirii,
cu genunchii strânși la piept,
așteaptă-mă,
să mă întorc ocrotind candela în mâini de copil.
Scrie-mi măcar un rând
și acela să fie apă vie,
Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob,
cu ochii negri de dor,
nu va mai înseta
nici va mai cere mângâieri
pe chipul palid al iubirii
se face noaptea prag.
Mâinile tale cuceresc umerii goi ai cuvintelor,
și ele plâng a veșnicie.

A venit vremea

Sunt copilul care are nevoie de o  îmbrățișare.
Tată, a venit vremea să scuturi ploile
peste pământul arid al suferinței.
Ții minte potopul din senin al verii
și noi pe mijlocul străzii Progresului din Vălenii de Munte
înotam în fericire pentru că fericirea se simte desculță
palpându-i gleznele fragile
odată cu trecerea
cu moartea pe moarte călcând.

Tată, iubesc un cer întors în mine
și el mă iubește prin oglinda neadormită a apelor reci
adăpând gura negrăitelor șoapte.
Spune-i să aștepte înserarea cu pleoapele-i sărutate de vânt
Să-mi sărute ochii cum odată tu,
împrăștiind culori în loc de tină,
am văzut femeia îngenunchind la picioarele altarului
și am plâns.

Șah-mat

Tabla de șah stă deschisă
fiecare mutare bine gândită 
o mână sigură conduce jocul, conduce viața
doar nebunii își pierd capul 
caii saltă spre visul în care orice e permis
pioni, simpli pioni într-un anotimp bătând în fereastra cerului
tușe fine, alb-negru peste ploile atâtor ani
inima reginei inundată de iubire
inima ei,
rană poeziei,
unde ești rege să-ți săruți regina înainte de a pleca din lume
cu toate curbele atingerilor impregnate în piele
cu degetele răsfirate în pletele speranței,
nemernică desfătare orbilor
când lumina stă ascunsă în palma ei
în mângâierile vocii tresăltând în piept
contururi risipite în nuanțele cafelei nocturne de mai,
când totul se trezește la viață și setea,
această sete de tine și noi
de tine și Dumnezeu
de mine și poezie,
ca o tânguire a firii 
sau poate fericirea,
acea madonă flămândă a simțurilor,
pășește înainte într-un priveghi
unde nimeni nu plânge 
nimeni nu respiră
ochii, singurele lampadare spre cerul vânăt
ochii, șah-mat tristeții într-un zâmbet doar de ei știut.