Ore de priveghere - Parnas XXI

https://parnas21.blogspot.com/2020/06/mihaela-roxana-boboc-ore-de-priveghere.html

Ore mici, în care ești singur cu povestea nescrisă, singur, tu și Dumnezeu, tu și propriile neputințe și dureri, luate pe umerii rugăciunii.

În revista Rotonda Valahă, anul V, nr. 2 (17)/2020

Taie-ți părul

 

să nu mai atingă umerii 

să nu te mai înăbușe nopțile

să nu mai simți mângâierea în plete

nici felul în care se rupe 

fir cu fir

iubirea 

taie-l 

până nu-ți mai atinge obrajii

și despletită de sens să umbli

înapoia ta să-mi dai săruturile

parfumul toxic al palmelor 

conturul imaginar

al sânilor mușcați de sărut

tot ce iei și nu pui în loc

tot ce nu scrii și se taie de la rădăcină

ca și când nimic

nicicând

niciodată

 

taie-ți părul și împletind cosița

dă-i drumul în lume

de unde nicicând întoarsă

niciunde sărutată

niciodată pictată

lipește versurile

ca un origami

pe o coală imaginară

unde fiecare pliere

pe trupul suferinței

este un act de dragoste

împărtășită.

În Ziarul Lumina, mai 2020

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/poezie-mihaela-roxana-boboc-154403.html?fbclid=IwAR1ls1P0nLjkl9XFamZLVZMIjUAHRjK5DMK9_6lquWZecoXJhGAexP-Syw0

Poemul bun

 

Un poem bun trece prin tine și te lasă

cu buzele arse

te lasă flămând și gol

un poem bun nu te hrănește, nici te adapă

te face să-ți fie dor

să tânjești după Dumnezeu

să spui cerului pământ și să pui semințe

de unde să rodească cuvinte

în crengile lungi de așteptare

mi-e dor de poetul care a scris

și a trăit să vadă

muza înflorind la celălalt capăt al iubirii

adaug o ploaie punctului

îmi sărut dorul pe frunte

și aștept

furnicăturile din palme

poemul bun

poetul

setea

tot ce-ți dă viață

brațele întinse peste câmpia ca un văl alb

credința, o mireasă iubind durerea din sân

când dai drumul iubirii

și ea se întoarce precum un roib sălbatic

îmblânzit de lună

mi-e dor de poetul care trăiește

precum în cer așa și pe pământ

poem după poem

arde pielea cuvintelor

o singură rană

Hristos răstignit

în mijlocul nostru

poemul bun

singurul poem

mușcând din veșnicie.

 

Singurătatea - temă AntePortas

Simt singurătatea 

o mușcătură de șarpe

în glezna subțire a dragostei

minciuna pe care o spunem constant

privindu-ne în oglindă

am legat la gură cuvintele

suntem gata să zâmbim

cineva face o poză

întorc capul

anotimpul se curbează în palma mea dreaptă

nimeni nu m-a văzut plângând

afară de tine

locuiesc în trupul unei femei 

altei femei

femeii

care refuză să se lase pictată

aleargă prin mine

alergi

alegi

legi

care nu au legătură cu adevărul

dar pui crucea în spate

și te plimbi de la un capăt la celălalt al amintirii

uneori pașii se opresc înaintea mea

și pun la ochi o eșarfă de mătase 

precum cerul după ploaie vara;

singurătatea este o babă hâdă

pe care o iubești pentru că nu-ți întoarce niciodată oglinda

să-ți spună adevărul

singurătatea este o pânză de păianjen

pe care țes și țes

atâtea mărturisiri

fără ecou

se face iunie, dragul meu,

și pașii se numără invers.

Răsfăț literar în revista 13 Plus, Bacău, nr. 196/2020

Ecce homo!

Despre lecțiile pe care nu ni le asumăm sau o facem prea târziu, despre oamenii care ne rănesc și pleacă, rănesc și uită, despre rănile pe care ni le provocăm singuri. Despre deciziile de o clipă care întorc pământul sub brazdă, despre toate lucrurile care nu vor conta cu adevărat peste cinci ani, când vom fi liberi și singuri, liberi și goi, liberi și altcumva decât noi înșine.
Despre aceste zile și săptămâni, când creștem în noi tumori, de care nici tu, nici eu nu vom vorbi. Despre păianjenul negru al iluziei că totul va fi bine. Că vom deschide aceste porți și un soare ne va îmbrățișa până când candelele aprinse în tot acest timp se vor stinge.
Despre toată această neiubire pe care mi-o urli în inimă și răspunsul ei, despre mormintele pe care cresc buruieni și nimeni nu le poate smulge, pentru că sunt în noi și acolo, doar lacrimile hrănesc și ucid, deopotrivă.
Despre cât mai rătăcim prin ferestrele altora, când fereastra lăuntrică este obturată de necredință.
O arie de operă, un Nessun dorma al zilelor noastre, un Turandot pe care Puccini l-a lăsat neterminat, așteptând marele final.
O conștiință colectivă necesară pentru lecțiile insuficiente ale platformelor electronice. ”Un strigăt mut ca o lebădă”, ”o corolă de minuni a lumii” pe care o strivim la fiecare pas. Un om stând în ploaie singur, el și Dumnezeu. Ecce homo!

Pietre de râu

poate că zilele pot încremeni
când privești dinăuntru 
te înalți tot mai mult
nu reușesc să ajung la tine
nici măcar pe vârfuri
nimic din tot ce mișcă acum nu va mai conta
peste cincizeci
o sută de ani
tu vei rămâne prins în aceste poezii
pe care nimeni nu le va mai citi
se va scrie altfel
dacă se va mai scrie
se va sări peste sentimente
ca peste pietrele de râu
în zilele toride de vară
când arunci piatra primul
și te bucuri de stropii căzând pe rochia mea albastră
îți scot limba în timp ce materialul subțire se lipește de coapsele mele
și râd,
vezi, râd pentru că mi-aduci aminte de mine
de cum sunam la ușa babelor plictisite
și-mi răspundeau cu apă rece direct în creștet
râd pentru că mă enervează familiaritatea
unor gânduri care nu vor fi nicicând ale mele
și-atunci întorc fața 
peste umărul stâng
în timp ce plescăi apa 
cu picioarele goale
în timp ce inventez o nouă cutie
de unde să nu mai ieși
vreme de câteva anotimpuri
în care vor încăpea 
toate aceste ridicole tăceri
în care tu nu spui nimic
și eu îți răspund că mă gândeam la vară
la stropii deși pe obrajii mei
și nu,
nu sunt lacrimi
sunt doar transpirația rece
în toiul nopții
când șopârle se strecoară sub piele
și le dai cu tămâie,
apoi îți iei capul între palme
și te legeni 
încet
încet
printre pietre.

2 Aprilie

Am vrut de aseară să îți scriu La mulți ani, deși acest număr de telefon rămâne în agendă neapelat. Scurt: tata.
Este primul an când mă bucur că nu ești aici să vezi tot ce trăim acum. Sufocarea, apăsarea, teama de a ne pierde locurile de muncă, de a nu ne putea hrăni copiii. Mă liniștește gândul că toate acestea nu îți mai aduc atingere.
La aceste cuvinte am rămas în noaptea de 2 aprilie, înainte ca toate emoțiile să intre in cutie și golită de orice gând să primesc poate cea mai grea lecție de până acum.
Prețuiți-vă atât cât vă aveți! Strângeți-vă în brațe! Nu obosiți să spuneți te iubesc, nu obosiți să dăruiți. Nu există: mâine voi fi mai calm, mai cald, mai prezent. Mâine e poate cea mai mare minciună, este o nălucă lângă care adormim seară de seară, inconștienți. Azi este tot ce avem.
Azi este timpul pentru a trăi în armonie cu Dumnezeu și noi înșine. Azi este ziua să ne mângâiem copiii și să-i sărutăm de noapte bună. Azi este momentul să ne cerem iertare și să iertăm ca și când cerul s-ar deschide întâia oară, azi este momentul să ne rugăm pentru ai noștri, azi, să îi pomenim pe cei care nu se mai pot ruga aici, cu noi.
Nu există mâine dar dacă totuși primim această binecuvântare și soarele încă răsare a doua zi și viața se trezește alături de noi, e semn că în cer, miracolul se înfăptuiește, iar și iar.
Suntem parte din firesc, parte din viață, parte din tot ce plânge și renaște.
Ce orbi am fost, Doamne! Ce orbi să nu vedem că aveam totul și ne lipsea doar bucuria de a îl primi.
Suntem frică și lăcomie. Frică și frig, în oasele timpului. Adunăm cu ambele mâini, punem și în poală tot ce încape dinspre viață. Apoi umblăm cu frica în sân, cu mâinile ca o barieră care ne protejează chiar și de noi înșine.
Este nevoie de moarte ca să vedem viața? Este nevoie de criză, să simțim eliberarea? Când am pus munca mai presus de familie și omul mai presus de Dumnezeu, am știut că o secundă poate intoarce cheia timpului și goi de orice înțeles, ne vom târî înapoi spre noi înșine?
Azi este tot ce avem. Trecutul ni se șterge din buretele memoriei, viitorul este iluzoriu. Dar azi putem face diferența, între viață și moarte, între prezență și absență, între credință și necredință, între iubire și indiferență.
Să nu ne amăgim crezând că viața se ridică din altceva, avem totul când copiii ne adorm la piept și orele mici se alină în brațele rugăciunii. Noi, care am primit o nouă șansă, să îi strângem în brațe. Să fim cei mai buni părinți, să ne fim din nou copii.
Vindecarea vine din suflet, vindecarea vine odată cu acceptarea. Avem nevoie unii de ceilalți. Avem nevoie de Dumnezeu.

Vremea izolării

Scriu din vremea izolării. Este săptămâna a cincea a Postului Mare al Sfintelor Paști și stăm în case. Nu doar noi, toată lumea de pretutindeni #stăacasă.
Ne atingem virtual, discutăm virtual, ne rugăm virtual, scriem și recităm online. Mâncăm în familie, am învățat să ne vedem unul pe celălalt, mai pe sub gene, mai acceptând conviețuirea, chiar dacă tragem încă cu ochiul pe rețele de socializare, în curtea vecinului, în cubul strâmt al altor păsări.
Nu mai cumpărăm nimic altceva decât provizii pentru supraviețuire și purtăm, în mod vizibil, o mască. O mască pe care ceilalți o pot vedea și se pot feri, păstrând o distanță din ce în ce mai mare. Un metru s-a transformat în doi metri și ne ocolim, bănuindu-ne de virusul ucigaș și covid. Purtăm la unison, pentru prima dată de când țin minte, mănuși. Subțiri, fine, aproape chirurgicale, care să ne protejeze contra atingerii calde și umane.
April, oscilând între frig și căldură, un fel de alba-neagra care se joacă cu noi, a venit ca o glumă sinistră.
Martie ne-a abandonat în brațele incertitudinii și rămânem cu ochii ațintiți pe ecrane, unde se numără zi de zi, morții și vinovații. Suntem un număr colorat, o singură vină.
Au carantinat un oraș vinovat de statistica morții. L-au închis, i-au bătut cuie în ferestre și îl țin așa, ca un exemplu de așa nu!
Ascult Slujba Canonului cel Mare la căști în această zi de miercuri, 1 aprilie și scriu. Scriu fără patimă și furie. Scriu de parcă am adunat scânduri și le pun încet pe foc.
Arunc una câte una toate sentințele și presupunerile despre viață. Despre familie și prieteni, despre cum ar trebui să fim și să iubim, despre lucrurile care ne fac fericiți sau din contră, abominabili.
Am spălat ferestrele în toată casa, am luat la rând draperiile și perdelele de peste tot, am făcut loc pe balcon, am lipit curcubeie pe geam și acum aștept.
Aștept să văd iubirea la celălalt capăt al curcubeului, să deschid orice canal de știri, online sau la clasica telecomandă și să privesc umanitatea în ochi.
Să stăm în genunchi, cu capul plecat în rugăciune sau privind norii și cerul. Să cerem ce nu cerem când privim cerul.
Să ne cerem pe noi înșine. Nu drepturi. Nu libertăți. Nu fantasme. Să ne cerem înapoi pe noi înșine. Pe cei îmbrăcați în haina albă a omeniei, în haina colorată a copilăriei, în haina incoloră a durerii.
Ați privit azi cerul? Norii se divid parcă la nesfârșit din aceeași iubire celestă și de nedruncinat. Din iubirea hristică, singura care va fi cât pământul, singura care va călca cu moartea pe moarte și înviindu-ne, ne va arăta locul cuielor din palmă, zicând: “Îndrăzniți! Eu am biruit lumea…”

Labirint

Zidurile pe care le ridici și le cobor în labirint
Un joc de-a baba oarba, inocent absint
unde-ți sunt buzele, să dor când le ating,
ca un lut frământat de soare, ning!
unde-ți sunt ochii, să îi sărut a mirare
azi am văzut un înger bun în fiecare
poezie de ai fi și n-aș fi nimic în zare
poet de m-aș numi și fără întâmplare
jur-împrejur curge mir și țes poeme
de mă gândesc că poate-i viu colțul, alene,
străzile se îmbracă în oameni, neștiute
liturghii de rouă se cântă nevăzute -
ascultă gândul cum se plimbă din capăt în capăt
lumina se deșiră în felinare și miroase vânăt
april transformă mormântul în nuntă și apa în vin
culoarul nopții plânge, trupul devine străin
încap mătănii pe fragila încheietură a mâinii
copiii dorm cu visele prinse și latră câinii
în căsuțe de păsări se pictează zăbrele
să evadez din păpădii cu visul umbrelă
și poate m-aș întoarce iar în labirint
să te sărut o dată, fără leac zâmbind.