Aceste poeme în proză (pot spune chiar fragmente de viață în poezie), îmi amintesc de ce spunea poetul spaniol Antonio Diaz Tortajada: „Ia această mână ce ţi-o întind/ e preţioasă./ E pur şi simplu aspră ca palma celui ce ţine ogorul în palme./ Nu e vândută./ Nici nu crede în Dumnezeu/ nici spadă nu este”. Poetul, aşadar, a înţeles că versul şi iubirea pot învinge moartea, tot așa cum Marele Orb o înțelesese trimițându-l pe Ulisse în ținutul întunecatului Charon după ai săi. Ceva mai înainte de asta, ținutul de la Parnesos (unde Ulise pornise vânătoarea mistreţului alături de fiii lui Autolicos şi în care, furia mistreţului era cât pe-aci să-i cauzeze moartea, dacă nu îi săreau în ajutor verii săi „ce rana-i o legară/ cu meşteşug şi sângele-i curmară cu decântări”), nu e mai departe de ţinutul pe unde îți „rătăcești” poezia faţă de cel al poetului spaniol. Şi atunci, de ce n-am fi noi, cei de aici, deţinătorii faimosului secret al descântecului şi vorbelor ce-i vindecară rana lui Ulise? Poetul spaniol ştia ce înseamnă frica de tăcere. Poetul din ce-a de a doua fiinţă a ta – când o şi spune direct – nu-i trist, ci lumea întreagă, ce-i cuprinde în spaţii galactice gândurile, e tristă în el. Dacă l-am avea pe Dumnezeu mereu alături, ar mai trebui să ne legăm noi de catarg – precum o făcuse, cândva, Ulise – ori de câte ori ne va ademeni altcineva? Câţi alţi şi alţi poeţi n-au cântat tumultul unei vieţi care ne-a răsucit în fel şi chip gândurile şi întrebările? Cunoști tu (după ce ai citit Război și pace) strigătul lui Rostov, în momentul când bravul său câine Carai, se rostogolise cu lupul de beregată în şanţul din tufărişul pădurii? – „Doamne! Pentru ce?...” Deja o prefigura și o anticipa pe Anna Karenina, în gară, văzând botul locomotivei apropiindu-se: „Doamne! Pentru ce fac asta? Pentru ce?... Pentru ce?”. Strigătul interior al Kareninei l-o fi auzit Dumnezeu? E ceea ce încerci să spui (eu îți aud strigătul), trimițând cititorului o nouă carte.
Trimit cititorului o carte unde măștile sunt lăsate deoparte, unde am prins întrebări și am aflat răspunsuri, atunci când m-am lepădat de sine și am făcut loc lui Dumnezeu.
Aceste poeme în proză (pot spune chiar fragmente de viață în poezie), îmi amintesc de ce spunea poetul spaniol Antonio Diaz Tortajada: „Ia această mână ce ţi-o întind/ e preţioasă./ E pur şi simplu aspră ca palma celui ce ţine ogorul în palme./ Nu e vândută./ Nici nu crede în Dumnezeu/ nici spadă nu este”. Poetul, aşadar, a înţeles că versul şi iubirea pot învinge moartea, tot așa cum Marele Orb o înțelesese trimițându-l pe Ulisse în ținutul întunecatului Charon după ai săi. Ceva mai înainte de asta, ținutul de la Parnesos (unde Ulise pornise vânătoarea mistreţului alături de fiii lui Autolicos şi în care, furia mistreţului era cât pe-aci să-i cauzeze moartea, dacă nu îi săreau în ajutor verii săi „ce rana-i o legară/ cu meşteşug şi sângele-i curmară cu decântări”), nu e mai departe de ţinutul pe unde îți „rătăcești” poezia faţă de cel al poetului spaniol. Şi atunci, de ce n-am fi noi, cei de aici, deţinătorii faimosului secret al descântecului şi vorbelor ce-i vindecară rana lui Ulise? Poetul spaniol ştia ce înseamnă frica de tăcere. Poetul din ce-a de a doua fiinţă a ta – când o şi spune direct – nu-i trist, ci lumea întreagă, ce-i cuprinde în spaţii galactice gândurile, e tristă în el. Dacă l-am avea pe Dumnezeu mereu alături, ar mai trebui să ne legăm noi de catarg – precum o făcuse, cândva, Ulise – ori de câte ori ne va ademeni altcineva? Câţi alţi şi alţi poeţi n-au cântat tumultul unei vieţi care ne-a răsucit în fel şi chip gândurile şi întrebările? Cunoști tu (după ce ai citit Război și pace) strigătul lui Rostov, în momentul când bravul său câine Carai, se rostogolise cu lupul de beregată în şanţul din tufărişul pădurii? – „Doamne! Pentru ce?...” Deja o prefigura și o anticipa pe Anna Karenina, în gară, văzând botul locomotivei apropiindu-se: „Doamne! Pentru ce fac asta? Pentru ce?... Pentru ce?”. Strigătul interior al Kareninei l-o fi auzit Dumnezeu? E ceea ce încerci să spui (eu îți aud strigătul), trimițând cititorului o nouă carte.
RăspundețiȘtergereTrimit cititorului o carte unde măștile sunt lăsate deoparte, unde am prins întrebări și am aflat răspunsuri, atunci când m-am lepădat de sine și am făcut loc lui Dumnezeu.
ȘtergereMulțumesc pentru aceste cuvinte!