Citesc Sărutul pictat. Pasiunile lui Klimt se desfășoară pe pânza virgină într-un act deliberat de dragoste pentru artă, de golire de sine, de deșertare a durerii, îmbrăcată în nuanțe tari, sub privirile iubitei. Mă gândesc la statornicie, la acele iubiri care nu iartă nimic în jur. Mi se face rău citind și închid cartea.
La televizor rulează Mic Dejun la Tiffany și Audrey Hepburn are prospețimea necesară pentru o seară de duminică. Imaginile se succed între amuzament și frivol, uit de Klimt și Emilie, mai ales de ea uit.
Urmăresc detașat imaginea unei femei care se descurcă financiar între multele flirturi, mai mult sau mai puțin vinovate. Urmăresc iubirea infiltrându-se încet dar neacceptată nicicum. Privesc femeia de la celălalt capăt al iubirii, o văd renunțând, superficial, la ceea ce iubește și iubirea rămâne în ploaie întocmai motanului aruncat din mașină, printre tomberoanele New York-ului.
Aștept deznodământul care vine în cele câteva minute de când plouă continuu și femeia își regăsește firescul și iubește, așa cum o face de când lumea. Mi se face sete și închid televizorul.
Deschid cartea și Emilie duce la capăt povestea, într-o iubire care supraviețuiește morții lui Klimt, tablourilor rămase sub dărâmături, războiului inutil, gurilor care iubesc și lasă, timpului inert, deznodământul. Îmi promit că n-o să-ți mai scriu.
Vocea dinlăuntru se aude cârcotind la acest gând. Respir mai greu. Mă târăsc încet spre pat. E trecut de miezul nopții și nu reușesc să adorm.
Mă gândesc cum voi scrie despre asta a doua zi, când se vor mai cerne emoțiile. Cuvintele nu mă lasă la greu. Râd la acest gând. Fiul meu doarme adânc, lângă mine. Sunt un arici și țepii mei se strâng și mai tare. Somnul vine când renunț să-l mai aștept. Ca-n viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu