Despre cei plecați dar rămași - Evocare Marin Ifrim

Primele conexiuni cu lumea literară buzoiană le-am avut în 2009. Locuiam în Galați și mă redresam după moartea tatei, prin scris. O terapie răsplătită în același an cu primele două premii, venite de la Sighetu Marmației și din Râmnicu Sărat. În orașul meu natal, doi scriitori m-au susținut încă de la început necondiționat: Marin Ifrim și Tudor Cicu. Prieteni de scris și de vorbă, valoroși mânuitori de condei. Dacă Tudor Cicu își continuă lupta cu sine prin intermediul cuvântului scris, Marin Ifrim scrie, de ceva vreme, în lumea de dincolo.
Marin a făcut ceea ce făcea de regulă când simțea un tânăr cu potențial scriitoricesc. M-a sprijinit, invitându-mă să public în cotidianul Opinia. Acolo s-au desfășurat poemele volumului de debut, apărut în 2010, a cărui lansare a fost organizată de amfitrionul neobosit, așa cum l-au cunoscut cei din jur.
A fost omul care nu accepta nici măcar mulțumiri, simțind că era misiunea lui să ajute, chemarea lui să descopere talente și să le dea drumul în lume. Tinerii l-au prețuit, percepându-l ca pe un mentor. Au fost însă, în urbe, confrați care au tăcut atunci când trebuiau să îi fie alături. Și el a resimțit puternic lovitura. Au încercat să îl micșoreze când sinceritatea lui a devenit de nesuportat.
În ultimii ani, paradoxal, deși prin natura conjuncturii familiale am ajuns să îl cunosc destul de bine, pentru mulți a devenit o enigmă. Nu mai ieșea decât rar în mijlocul întâlnirilor literare buzoiene, avea puține prietenii, dar strânse, cu colegi de breaslă.
Nu era genul să țină nemulțumirile sub obroc, le afirma, cu tărie, devenind tranșant și deranjant pentru mulți. Scria cu înverșunare. Tablete politice, acide, incomode. Scria pe blogul lui, în mediul online, publica în reviste și antologii. Îmi era teamă, uneori, că risipindu-se în direcția polemicilor, neacceptând sistemul greoi, pe alocuri macabru, în care ne învârtim, nu mai lăsa loc pentru adevăratul curent marin, cel poetic.
Cred cu tărie că Dumnezeu lucrează prin oameni. Așa a rânduit Cel de Sus să îl ținem minte mai ales prin prisma poeziei. Iată ce scria în februarie 2018:

”Vin vremuri
Grele, ca de obicei, și muza mea mă iubește de parcă o țin în
Muzeul sufletului. Iată, deschid ochii la prima oră a zilei, nu
Știu cât de mic e ceasul din urechi, doar îl aud cum bate în
Locul inimii, ca un fierar obosit de construit potcoave de aur
Pentru pegași de dinozauri. E doar dimineață și deja zbor spre
Muza mea rătăcită prin biserici de ceară. O simt după mirosul
De tămâie pură. E singura alcătuire din închipuirea alcătuirilor
Mele concrete. Îmi întinde mâna. Scrie în locul scrisului meu.
Se scrie iubită. Mă duc cu gândul la maestrul meu fierar de
Poeme, la Gică Ene, și simt cum arta îmi face muze pe loc
Precum pictorii ad-hoc la colțul străzilor de odinioară. Muza
Mea își face cruce. E grea viața de vie lângă tine, marine. Mie
Îmi spui, îmi zic în gândul meu prozaic. Sunt pentru că am
Fost. Sunt pentru că sunt. Sunt pentru că voi fi. Tu ești ultima
Mea stație de orizont. Dacă Nichita ar vedea cum pot iubi ar sări
La bătaie, în glumă, de dragul literelor neliterate. Eu îmi iubesc
Muza. O las să mă marinească. Uneori tot viitorul doarme în
Suflete de copii. Pur și simplu muza mea e numai poezie
Căzută din ceruri (...)”

Iubirea, această piatră de hotar, acest bulgăre de lumină, schimbă fața lumii și din urâte și terne, face zilele mai ușor de suportat. A fost cazul lui. Retras în litere și în înțelesul lor, bucurându-se de afecțiunea celor puțini, dar de neclintit, prieteni.
Recent am lansat o carte de poezie pe care mi-a prefațat-o. Cartea a ieșit la o lună după trecerea lui în rândurile drepților, și o perioadă cuvintele au ținut doliu alături de mine. M-am bucurat, în ziua lansării cărții, de prezența confraților și împreună, i-am adus un omagiu celui care scrie în cer. S-ar fi bucurat, pesemne, că nu l-am uitat.
Am convingerea că oamenii sunt vii, atât timp cât îi purtăm în suflet. Că această graniță, subțire dar opacă, între cele două lumi se diluează odată cu iubirea împărțită în anafura cuvintelor. Poate iubirea este despre ceea ce nu se întâmplă / despre durerea luată pe umeri și niciodată împărțită, scriam.
E greu să sintetizez memoria unui om ”greu încadrabil”, așa cum se autointitula. Evoc cuvintele lui Marin Ifrim într-unul din mesajele scrise trimise mie: ”Sunt un ”element” greu încadrabil. Mă bucur că respir, că văd viață în jurul meu. Atât. Restul, ca și întregul, vine de la voința Celui de Sus! Scriu și trăiesc cu o cruce pe spate. Am numai de pierdut! Pierd ce nu-mi aparține. Iubesc omenirea în felul meu. Din cauza Irinei, am ajuns să nu mai strivesc nici moliile. M-am împăcat cu soarta. Mi s-a deschis sufletul.”
Nu vreau să cad în capcana zicalei: ”despre morți, numai de bine”. Eu nu cred în moarte, cred în Înviere. Nu cred în oameni perfecți, fără de vină. Singur, Dumnezeu, e fără păcat. Dar cred într-o luciditate a scrierii, în momentul acela când toate tac în jur, și știi că ai ales bine cuvintele, că ai transmis esența și mesajul lor a ajuns în lume, purificate, ca-ntr-un altar. Ce rămâne din noi, doar timpul poate discerne și tria. În memoria celor rămași, cuvintele prind rădăcini. Și moartea devine mai ușor de suportat.

”Semănăm insuportabil
cu moartea
când ni se face frică
frică
de noi.
...
genunchii zdreliți de iubire s-au vindecat
trosnesc la coborâre și doare
până devine ușor
ușor de suportat
sufletul”

Mihaela Roxana Boboc
Articol apărut în revista Literadura, martie 2020.