Pentru copiii care desenează o mamă

E început de primăvară. Se împart cu generozitate mărțișoare și flori, mai ales urări. Despre primăvara minunată care va să fie, despre chipul femeii ascuns între petalele unei flori, despre oamenii pe care nu-i vedem dar îi pomenim în sâmbetele vinovate de atâtea amintiri.
Este martie iar. Soarele răsare și apune cu aceeași ciclicitate, de când timpul. Trezirea este grea, ca toate diminețile în care nu-mi ești. Departe este locul acesta în care evadezi. Departe de tot. Au inventat noțiuni complementare, legate de spațiu și timp. Nimeni nu a inventat surogat pentru iubire. Pentru copiii care desenează o mamă și degetele firave de cretă strâng pumnul mic al copilăriei. Încape o inimă aici. Încape o inimă în tot ce nu poate fi rostit.
Între zăbrelele înguste, între spațiile strâmte, între definițiile surde, încape o pasăre albastră și strânsoarea ei este semn că dincolo se bate în toacă până când sunetele se pierd în zare.
Iert tot ce nu pot înțelege. Iert tot ce lovește în caverne până scuip plămânul iubirii. Îl scuip cu sete și în tină desenez un Iisus care deschide ochii spre mine. Deschide ochii și singurătatea nu mai reprezintă decât un punct îngust, către care privești și plângi. Privești și te ierți.
Zilele se întind asimptomatic. Zilele trec și aștept un semn în pântec. Să-mi vorbească despre tine, despre zâmbetul fără carii al fericirii, să-mi picteze îndelung orele, în care te-am căutat și nu te-am aflat, în care te-am strigat și nu mi-ai răspuns. Îl aștept cu poezia pe chip, când amestec de visare și ușoară somnolență, când amestec de trezvie și rugăciune.
Nu cred în paradigme. Cred în cuvintele care modelează cu iubire. În lucrurile pe care le așezi la piept și doare, săpând șanțuri adânci. Copiii modelează plastilina moale și o așază pe inimă. Te pup pe inimă, îmi spune copila mea, și o cred. De când s-au inventat atâtea tratamente pentru orice, mai puțin sufletul, suntem pe zi ce trece mai bolnavi.
Aseară m-am rugat în biserică două ceasuri pentru sora mea. Plânge și refuză să îngroape fructul iubirii, refuză să-l îngroape. Ce să-i spun, când eu nu îngrop nimic, dezgrop cuvinte și le afân cu mâini nesigure, apoi iar le strâng în suflet. Nu-i spun că doare, și curge mir peste mormânt. Îi spun doar că poezia rămâne după ce tot a fost îngropat. O mână, precum un ghiocel abia ieșind din pământul reavăn. O mână care nu poate fi pictată sau decriptată.
Mâna ta pe clavicula poeziei, mâna ta care mă dezgroapă plângând.
Trebuie să mă întorc, vezi bine cum am rătăcit dincolo de tot ce este permis. De tot ce ne trebuie, ne face bine, ne spală, ne mângâie. Atârn cuvinte în acest copac, fără fructe, fără frunze, este doar el cu mine și conturul lui mă face să rodesc. Mi-l pot imagina trecând prin toate anotimpurile, și la final, el cu nemurirea la braț, eu cu murirea la îndemână, vom face transfer de roluri. Iar eu voi fi copacul neroditor care plânge poezie, iar el fi-va amintirea mea peste lume, și iubirea care se întoarce întru ale sale, cântând.