Cămașa îngerului

E liniște iar. Tot mai liniște.
Copacii seduși de galben se îmbracă în toamnă
le ating frunzele și mă molipsesc de seva în care îngerii pictează vitralii.
A trecut mult de când nu l-am văzut
avea ochii mari și semăna într-un fel cu tine
nu știam la ce să mă aștept
dintr-o clipă în alta cuvintele o luau la vale
din mâini un tremur ușor și ridurile fine ale memoriei mă abandonau ca niciodată
înainte de tine.
Dacă l-am mai văzut nu știu
simt că umblă ținând crucea-n piept
și zâmbetul lui mă duce cu gândul la tata
în prag de lună
schițând cu același tremurat ușor
pe oasele spovedite ultima oară
într-o amiază de luni.
Dacă mă doare e semn că în cer
cuvintele cântăresc mai mult
tot mai mult
norii se varsă inconsistent din cămașa îngerului
au rămas mânecile asimetrice peste trupul meu
bătând surd în fereastră
odată cu picăturile translucide
simt frigul prin guler
mă strâng în noi
până rămânem una