ne-am obișnuit să închidem ferestrele
pe what's up cu două bife pe încredere
tu știi că am uitat să înțeleg cum ai uitat de noi
în lumea sinelui virtual piesele de domino se rostogolesc peste orgolii
e de ajuns o adiere de cuvânt
nu scrijeli cu vârful peniței în inima poetului
uneori mai sângerez
fără să știi cum pun bandaje pe sufletul copilei proiectate pe asfalt
în rest a venit toamna cu parfum de mere domnești
casa bunicilor se închide pe dinăuntru
parcă și mormântul tatei devine mai gol
îmi imaginez oasele mușcate de cancer și îngerul trimis într-o folie de plastic
culcat pe stern
mi-e dor de oamenii prinși în robia cuvintelor
încheieturile lor firave și ochii stepelor blânde
te mărturisesc și cerul se plimbă sub coastele părintelui meu
mama adoarme în visul spânzurat de grindă
mama mamei mele primește anestezic în venele memoriei
prind rădăcini aici
de parcă m-aș fi născut în răpciune
și nu în cearcănele nopții de mai
cămașa ta albă se lipește de trupul meu
și nu găsesc sinonim pentru tristețe
deși saudade e numele nostru când apunem drept printre atâtea memorii strâmbe
închide naibii ferestrele și deschide ușa
ploaia îmi bate în tâmple
până la oase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu