Ploaia unei generații

Să-ți fie dor!
Dorul veghează ploaia care plânge în chihlimbare
vertebrele se desprind de coloană mușcând cerul
cufundate în cristelniță, gândurile trec pragul dinspre moarte spre viață
un pământ nou se naște din dor
poeții pășesc cu tălpile goale printre cioburile existenței
copiii cresc cu frunțile sărutate de părinții care îngroapă fantasmele odată cu propriile traume
generațiile își mărturisesc durerea cu spatele încovoiat;
Să vă fie dor!
Oameni pierduți în nonsens,
privesc radiografia unei generații care se minte
adormind cu degetul în gură legănați de luna ca o mamă flămândă
în întuneric doar umbrele vorbesc fără noimă
v-au legat la gură și plânsul e ca o ploșniță în blana societății cu trup de oaie
în gură de lup
greșelile au gust de miere și fagurele putrezește sub respirația osândită la orice
mai puțin inima și aorta ei încăpățânată să iubească ploaia din chihlimbare.

Sărută mâna mamei, copile,
sărută-i păcatele pe frunte că mult a iubit
strânge frica îmbrăcată în haina revoluției cu gloanțe de plumb în tocul ferestrei și trupul firav dârdâind a moarte 
și trupurile laolaltă îmbrățișând ropotul vremurilor cu miros de libertate
apoi setea care mistuie plămânii în cancerul dorului de țară
copiii plâng pe dinăuntru și banu-i monedă de schimb
pentru inimi flămânde.

Îmbrățișează-ți tatăl, copile,
măcar că mâinile doar aerul cuprind în brațe
sărută-i umbra rămasă în cuier și ceartă durerea torcând a pradă învinsă.
Apoi vino și urmează-ți.