Flori de cactus

te iubesc mai ales când nu pot să scriu un rând fără
tine în oasele mele și lumina aceea din ochi proiectată pe umerii goi
pe zilele goale, pe tinerețea furată
la naiba cu toate nimicurile pe care le numesc dragoste și dragostea pe care nu o numesc nicicum
cu oamenii ăștia seci și ambițiile nimănui
te îmbrățișez când ești țintuit de pământ și vocea coboară în iad, în stricăciune și putregai 
florile ies din brațele cactușilor 
ca și cum suferința face lucrurile frumoase sau măcar acceptabile
femeile, o, femeile care-și poartă diminețile pe umeri și poverile în suflet
fără să ceară, fără nimic al lor și deșteptul ăsta de freud le numește instabilo-nedemne
ca și cum ai putea domestici ceva ce nu poți măcar cuprinde în cupola unui gând
mama își revine încet nu că ai fi întrebat dar sunt bine 
așa bine încât te trimit în gura unui septembrie pe care scrie cu litere mari
abandon
așa bine încât iubesc ceea ce urăsc și nu mai urăsc nimic doar râd de strigoi și le strecor usturoi în dinții nopții 
să ne fie de bine, am umblat în cearcănele cuvintelor și tot ne-a ieșit o coastă în plus
inoperabilă moartea 
inoperabilă femeia,  au desfăcut și închis la loc trupul ei
n-au mai găsit nimic de amputat de când poartă raiul în inimă și se peticește așa cum știe
din rugăciuni și grijă înmuiată în fiere
te sărut pe inimă și vântul bate a gol.