Terapia mută

Taci!
Taci odată și ascultă bătăile inimii cum se lovesc de terapia mută
apoi urăște-mă, doare mai puțin
cu zi ce trece mai puțin,
umărul ploii plânge sprijinit de zidurile tale înalte
parcă mai înalte 
ascultă,
iubirea asta oloagă, mută și de nediscutat nu încape în rama clasică cu zâmbete forjate,
o pisică îmblânzită, unu-doi copii, o casă cu grădină aliniată după soare,
nici măcar în sacul plin cu așteptări nu zace vreo păpușă frumos pieptănată
sau un robot bine articulat 
ehe, când pe fundul sufletului mai e doar o carte și aceea cu pagini destrămate
ce nebunie să ceri o iubire împachetată cu fundă roșie în locul copilăriei prăfuite
ca o cenușăreasă scuturând pantoful de cristal
răsună anotimpul cu acuarelele toamnei în buzunar -
azi mai pictez un mac, doi fluturi,
mâine, cine știe? voi scoate mesteacănul din rădăcini, îl voi privi cu necaz, l-ai iubit mai mult
decât pe fetița aceasta posomorâtă, cozile ei lungi și inima ca un purice sărind de pe un picior pe altul
o mână mică trage încă de cordonul ombilical și pune plasturi peste soare
genunchii timpului dor mai puțin, azi mai puțin și fantasmele tatei se ascund în sticla cu vodkă
țuică și, ce mai puneai lângă?
a, da, carnetul maro plin de crochiuri, zâmbetele lor strâmbe într-atâtea copilării furate
și chipul mamei încremenit și mut în glastră, singura natură vie pe care n-ai pictat-o de teama morții
altă moarte n-ai închipuit, părinte, afară de inima mea implorând un trup care să mă cuprindă înăuntru
să nu mai văd
e mai ușor să acoperi ochii copilei, e mai ușor decât să ții orfana în brațe
ca și când ar conta 
șșșt, taci cu mama, o să îngânăm un cântec de leagăn aproape de zori
vom împleti cosițe roșii toamnei și când nimeni nu va ști
vom plânge mut în brațele noastre, vom plânge ca și când... 

 Pictură: © Mihaela Roxana Boboc