Cub de anestezic

E dimineață. Îmbrățișez imaginar copilul din mine. Îi dau voie să joace șotronul nestingherit, să sară de pe un picior pe altul fără griji. O oră i-o dedic și mâinile se plimbă pe cana plină de fericire. Am pus în ea alături de cafeaua amară un cub de anestezic. Pielea copiilor mei miroase a dragoste. Trupurile rătăcesc încă prin cearșafurile calde. Mi-e frică să nu-i trezesc și calc ușor printre amintirile râsetelor cristaline de aseară. Pisica se întinde leneș și-mi ia urma pașilor, adulmecând aerul după o porție închipuită de hrană. Zâmbesc și-i ating blana cenușie prinsă într-un tors de mulțumire. Mă îmbrac repede, aplic fardul peste copilărie, creionez femeia care iese mereu grăbită pe ușă, cu geanta pe umărul stâng. În câteva minute voi urca treptele responsabilității de zi cu zi, dar găsesc timpul pentru cinci minute de răsfăț. Timp în care te definesc, în inima mea în contratimp, pictez zarea în semnul crucii și aștept, o respirație, apoi alta, până când pot locui în mansarda gândurilor. E liniște. Atât de liniște că vocea îmi sună cu ecou: Iubi-te-voi, Doamne...