E luni și ceasul își întinde brațele spre lume.
Lumea, grăbită, se adâncește în chemarea lui și ticăie surd, din propriile ei ceasornice.
Mi-e teamă să nu devin o matrioskă a iluziilor pictate și mă lovesc de luciditatea credinței. Acolo Hristos deschide o evanghelie cu pagini ușoare, aproape plutind deasupra zațului zilei ca niște pescăruși ai orizontului.
Țipetele lor, coborâte din rai, adună pământul în ghearele cuvintelor și aripile lor mătură zarea.
Ai văzut toate acestea și ai plâns. În altarul inimii, lacrimile se transformă în vin și chipul tău poartă nostalgia unei iubiri pietrificate.
Piatra din capul unghiului învie sub temeliile cerului și iureșul se liniștește în pieptul meu.
Mă rog ca fericirea să încapă într-o ceașcă de ceai pictată din culorile sufletului de artist. Mă rog încet să rămâi. Ca pentru o clipă, închizând ochii să-ți sărut cearcănele și să aud bătăile ceasului, destrămându-se în întuneric, ca o poveste aproape de miezul nopții.
Mă ghemuiesc în pântecele poemelor nerostite. E cald. Ești tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu