Turnul de apă în amurg

Iubesc scrisorile, cu izul lor de demult. Iubesc scrisorile, cu cerneala tremurând în colțul inimii. Iubesc să iubesc precum un copil sălbatic iernile blânde. Iubesc să te iubesc neștiind nimic despre tine dar simțind orice freamăt.
Iubesc culorile pe pielea mea și îmbrățișarea lor pe mâinile mele, cât timp îmi rămâne să visez. De la un capăt la celălalt, iubesc lumina și umbrele de pe chipul tinereții mele, iubesc anii înfășurați într-un giulgiu de viață și moarte, și la mijloc iubirea, ca un mântuitor cu degetele firave bătând în cerul dimineților mele.
Sunt îndrăgostită de poezie, iremediabil ating clape din trecut și ele răsună în toaca sufletului franjurat în mii de clipe. Orice vezi în mine a trecut întâi prin tine, și de aici până sus, ai urcat ținându-te în brațe. Să nu-ți fie teamă să cazi, copiii știu că până la pământ, mâinile mamei cuprind frica și o strâng în sân cu grijă.
Apoi în anii care vin galopând spre miriștile arse ale inimii, teama se transformă în moarte și se usucă pe obraz. Așa vineție, plăpândă și fără întoarcere, iubirea se înalță pe buzele mamelor și în zbor, păpădiile se risipesc în fire invizibile, cusute în pântecele dorului.
Iubesc să-mi fie dor de dorul nenăscut, să mă joc cu zăpada din mijlocul lui cuptor și ca o nălucă, inima mea să bea din setea însăși, setea care golește și revarsă vitralii mici pe cupole înalte.
Nu-i așa că de aici se vede turnul de apă în amurg? Corăbii cu velele strânse împrejurul picioarelor mele și inima, inima mea ca un altar țâșnind spre soare.