Tristețe în oasele timpului

E marți. Îți simt tristețea, la fel de puternică ca un animal nedresat într-o cușcă de fier. Ochii negri evadând printre oasele timpului, în cimitirul de speranțe, cu inimi lovite de crengile toamnei, ochii tăi, în care mă afund ca-ntr-o peșteră a sinelui topit de ghețarul lucidității.
Ce lume e dincolo de tine și ce ușor te poți pierde, când tot ceea ce cunoști se desparte în mii de cioburi și oamenii cufundați în umbre de lut vorbesc o limbă necunoscută inimii! Iar inima, inima ta care moare și renaște în inflexiunile vocii devine monedă de schimb pentru fericire. O fericire care pâlpâie în lumina evangheliei cerului, când soarele își ascunde razele peste pietrele vii, și crucile se lungesc ca o brazdă peste pământ.
Privește căușul palmelor tale, cum cerul și-alintă vrăbiile în nisip și liniile formează dune de emoție! Nu e ca și când Hristos însuși te poartă între porțile deschise ale sinelui? Nu te rătăci, presar cuvintele acestea sărace, poate într-o zi vei aprinde cu ele vreascuri în mijlocul furtunii. În jurul focului stând, să te cuprinzi în brațe și râzând, să crezi că iubirea se aprinde pentru a se stinge, apoi se reaprinde indiferent de locul în care stai. Lumină din lumină!