...credința

E noapte. Lumina candelei face din camera obscură un câmp de umbre. Pereții se strâng în tentaculele singurătății ca apoi să dea drumul, spre tavan, unui cer invizibil. Bătălia se încheie la prima strajă a dimineții, umbrele se duc la culcare căscând alene și vrăbiile de lut se odihnesc pe tavan precum niște lilieci. Doar literele tresar încă în inima poetului. O luptă cu sine se duce până la capăt. Și dincolo e moartea, cu aripi de plumb, cu ochi abia mijindu-se în pătrarul lunii. Și dincolo de moarte e viața, ca o fecioară înmugurind de dor. Buzele ei se deschid a mirare și cerul se coboară în pântecele ei neștiut, nedomolit și necuprins. Pruncul din poem se naște în straiele unui decembrie târziu, din neaua neîntreruptă a credinței. Peste toate, se face liniște și se aude cerul dinăuntru. Iubirea se împrăștie în zările cuvintelor și trupul florilor se sfințește odată cu poezia. Odată cu tine. Cel care ai răbdat singurătatea și ai pus busuioc în vitraliile lacrimilor. Rugăciunea se șoptește odată cu plânsul. Te chem din adâncurile copilăriei, din palmele transpirate ale camarazilor de joacă. Te chem pentru că nu știu cum să nu te chem, când totul în jur devine neom și nedumnezeu. Te chem odată cu ploaia purpurie a sângelui. Ce frumoși sunt oamenii când plânsul lor devine cântec! Doinesc încă pașii bătrânilor prin locurile neumblate ale înserării. Și soarele e minge în palma lor și focul nu arde. Dacă s-ar scrie necuvintele din privirea lor, Doamne, dacă s-ar scrie răbdarea mâinilor lor fremătând a rai, poporul meu ar rescrie biblia neamului. E noapte iar. Și lumea, o corabie din ce în ce mai mică. Încape într-un trunchi de mesteacăn, apoi într-un bob de tămâie, și la final într-un grăunte de muștar...
 
01 august 2017.