pisica doarme gri pe inima mea,
liniștea pătrunde odată cu yiruma
și râul care îmi curge în vene
e semn că demult cerul era acuarela alunecând
printre degetele primăverii,
eram frumoasă precum gândul care fuge printre pietre,
eram un râu de munte și dincolo de cer
poeta iubește încă,
iubește vocea ta când orice cochilie se sparge în mii de întrebări
și cerul dinăuntru strigă după ajutor;
eram copilul orfan de iubire
și tot ce aveam încăpea în pumnii strânși ai nopții,
eram îndrăgostită de pământ
dar pașii tăi mă poartă dinspre lut spre geana dimineții,
când toate ale pământului dorm
mai puțin inima mea gri, inima mea șchioapă
inima mea mereu altcumva decât ar trebui
când te scriu și mă cerți că simt
când nu te scriu și mă întrebi despre ele,
poemele nerostite
de femeia care șoptește vântului zările ei,
femeia care-ți vorbește despre păsări albastre
și semne de nicăieri -
din sălbăticia memoriei, părintele meu mă strigă pe numele de alint
și eu îi duc dorul pe tipsie, inima mea bătând gri între două poeme
când te scriu și nu mai spui nimic
30 aprilie 2017
Norocos barbatul! De fiecare data cand iti citesc o poezie, ma minunez si ma intreb ce mi-ar trebui ca sa pot scrie asa...
RăspundețiȘtergereNu știu ce să zic. Probabil iubirea e cel mai mare aliat, dar și cea mai mare durere.
Ștergere