Orașul doarme sub noi

M-am obișnuit să te încui / descui,

când fiecare zi e o ușă indescifrabilă,

dă-i omului mai mult decât poate duce

și corpul se apleacă ca o lumânare topită în mâinile rugăciunii;

mi-e dor să-mi fie dor,

să-mi tremure genunchii de emoția care dezvelește ruine,

orașul doarme sub noi, dragul meu,

și somnul devine o fâșie de anotimp –

ce-i șoptești copilului de-și prinde genunchii la piept

și stă în piața cuvintelor neprecupețind nimic,

femeile oferă mărunțișuri zilei,

să se scalde în praful din care am fost luați

noaptea ni se strecoară printre degete

luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte,

ca despre un poem aprins de tăciunii furiei;

în curând recviemul ne va prinde abandonați

pe piatra aceasta rece și flămândă va dospi sub noi

o pâine rumenă rostogolită, ca un bulgăre de dragoste

în ochii de sare ai poeziei.

din ”Poeme nerostite”, volum de versuri în pregătire.