somnambulul strigă după mamă,
strânge apoi perna de gât odată cu copilăria -
e mai
și anii se deșiră în ochii mici ai visătorului
te voi șterge din poemul care aparține peretelui alb
unde somnambulul și-a pictat un punct
cât amprenta degetului arătător
noaptea va străpunge peretele și lumea va fi o fereastră
cu rame îndoliate de umbre
copiii mei strigă de cealaltă parte a ferestrei
aruncă pietre care ucid întunericul
peretele crapă și fisurile lui sapă în mine riduri adânci
mâna somnambulului se leagănă ca o pendulă peste peretele alb
ceasul lipsește din mine, din el, din noi
așa cum stăm cu fruntea lipită de rama tabloului suprarealist
nanosecunde de praf înghit povestea nerostită
și pulberea iese din pușcă fără zgomot
ochiul meu tresare, ochiul meu iubește
gura bolnavului închipuit din terapia peretelui alb
rostește pentru prima dată o rugăciune
ca pentru sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu