O sâmbătă cât un poem

Locuiesc în inima cuvintelor 
pe frunzele lor scriu, din pădurea de nesomn
păsările tale roiesc deasupra capului, 
adulmecă poemul din mine și măruntaiele miros a dragoste, a drum răcorit de ploaie; 
ești aici
și mierla amiezii m-a privit cu ochiul golit de orice grijă -
acum pot da drumul îndrăgostiților 
care își sărută tâmplele 
și gura lor soarbe încet zațul din privire
penele albastre li se îmbracă în cer - 
ea râde pe sub ochelarii cu rame groase 
își aruncă părul, indiferentă, peste umăr 
el sărută lumina din umărul ei și pământul îi absoarbe încet,
timp în care uit că am început să te uit
și scriu pe clavicula ta răni de nesuportat;
un gândac îmi zboară sub talpă 
și inima cuvintelor se face tot mai mică 
până încape într-un trup de pasăre 
și zborul ei îmi seamănă cu luna
din noaptea când caii se adapă între cer și pământ - 
sărutul acesta negru din coama dorului 
și frunzele susurând a liniște 
a inimi din ce în ce mai mici...

Mihaela Roxana Boboc, 29 aprilie 2017.