tristețea își țesea pânza și zilele credeau în rostul lor
femeia din zid își mângâia prin plete gândul
mâinile țineau o promisiune
pe care n-o poți lăsa altcuiva și umerii ei simțeau
cum noaptea îi devine călău și ziua se preface în stâncă
piciorul femeii ieșea din zid și se pierdea în poem
zidul îi prinde cerul dinăuntru odată cu pieptenele din părul copilăriei
unde mama locuiește în alt zid
și Dumnezeu îi ține de urât
așa te-am cunoscut
femeie zidită în lutul negru al ochilor
în argila lacrimilor când mieii țipă nevrotic
a sacrificiu și copiii își pun pe umeri jertfa
ce lume se naște în pântecul tău, mamă,
și cum te-aș scoate din zid
ți-aș mângâia ochii și mâinile sfinte
de nesomn
întorc femeii zidul plâns -
privește cerul cum se răstignește pe o rază
ce cruce se zbate în pleoapele tale,
femeie a gândurilor nerostite,
femeie a duminicilor care-ți înfloresc în palmă
până zidul se pierde în aburul cuvintelor
și piciorul ei simte liber poezia
tresărind din umbră.
01 mai 2017
grafică: Mihaela R. Boboc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu