Femeia încă vâslește

Sunt pe stâncă chiar sub acoperișul norilor, țin mâna streașină, deși

nu privesc depărtarea mai mult decât simt aburul ieșind din mine,

pământul miroase a ploaie a flori de nu-mă-uita, aceeași pasăre mă caută

aripile ei colorează zarea și ce aduce roiul ei prin lume,

ce-mi aduci tu când vii și îmbrățișezi spațiul lipsă

mâneca dimineții mă șterge de greșelile mele – sunt nouă în toate gândurile vechi

și alerg gândurile până le prind cu zăpușeala aceea pe chip, le sărut până devin ale mele

toate și nimic nu pun între noi, nici chiar mâinile pe fața acestui poem care se transformă –

nepoemele mele, Doamne, neputințele din căușul nopților,

din țara soarelui întors pe dos, acolo unde trupurile încap în păstăi de timp –

vezi luntrea aceasta, vezi femeia care stă cu capul descoperit în biserica sufletului ei

cum merge de sus în jos pe râu și nimic nu stă între vâslele ei și Dumnezeu;

am visat ziua în care o să mă privesc de pe celălalt mal,

te voi prinde de gândul care rătăcește liber prin mine

și o să curg, părinte, împreună cu toate nelacrimile și nedorul –

trag aer în piept să-ți spun,

sau mai bine nu spun nimic – vei citi printre rânduri, le vei descoase într-o mie de nopți

fără una, în care încap toate cele nescrise – poemele mele nerostite,

oaze de iubire cu poeți ieșind din lampadare și veghind în zorii cuvântului;

femeia încă vâslește, părinte.

*poem din grupajul premiat la Concursul ”Leoaică tânără, iubirea...”, Pitești, apr. 2017