în fereastra întemniţaţilor

Vorbeşte-mi
despre oamenii prinşi în culoarele poeziei
ca-ntr-un seif fără cifru
nu-mi spune nimic
despre întâmplările din cortul lipsit de lumină
ascultă doar ropotul rugii întârziate
în fereastra întemniţaţilor
cine ştie unde-şi aruncă timpul undiţa
să mai scoată câte unul din vulcan
şi să-l stingă în lutul deformat
sub mâna ta ceasul costeliv doare
întorci limbile la începutul creaţiei
când omul era tină infimă
geneza devine punctul din care
pasul divin măsoară vieţi.

16 iul. 2014

Un mormânt gol nu poate adăposti un spirit vagabond

Nu, dragostea nu e un loc unde să intri cu bocancii.

E templul unde se intră desculț, umil și lepădând orice ar fi în plus. 

O boală lăuntrică macină nimicul zilei. Fire de praf sunt catapultate în aerul intoxicat cu frici, grimase și neajunsuri. Ce face saltul de la gol la plin e mai mult decât carburantul pompat prin nările umanității, propulsând încă o dată omul spre spațiul (ne)câștigat.

E sentimentul pe care-l ai când treci de-o treaptă ascunsă în cele mai adânci temeri, senzația melcului ieșind din cochilie pentru a săruta ploaia, eliberarea -  când poți să strigi către Dumnezeul din tine și să auzi ecoul ca un mort înviind din cătușele sinelui.

Restul sunt vapori de apă care-ascut condensul iluziei pe pereții inimii. Un mormânt gol nu poate adăposti un spirit vagabond. Nici măcar pentru o noapte. 

Cuvântul devine apostol

Străinule

cel care îmi îmbrățișezi nopțile ca pe o păpușă de cârpă

neștiind că singurătatea pândește zorii cu agerimea unui animal de pradă

colții ei (în)semnează autograful la care poetul adaugă o virgulă

cât să-mi pară așteptarea refugiu în vers

nu socoti drumul dus-întors o călătorie unde tainele își ascund respirația

ce să-i spui pictorului despre timp încât să încapi în pauza dintre creații

chiar de-ai scrie pe întinderea unui val poemul mut

vorbește din culoare precum suflarea din tină

mă întreb când a frânt lumea credința orbului

în vitralii septicemice

azi dorul sparge digul iar cuvântul devine apostol

dezlegându-ți inima

la un pas de noi. 

03 iul. 2014

Meditația dinaintea primei tușe

Am visat că sufletul tău mi se odihnea în palmă

fragil întrupat în liniștea ploii

n-am știut să duc mesajul în mare

să-ți dau drumul și plutind printre veri coapte

să aștept apusul prin ochiul pictorului

pentru care lumea e meditația dinaintea primei tușe 

ce urmează e doar cântecul legănat pe brațele culorii

forfota dinlăuntru apare odată cu linia orizontului

frica îmbracă hainele străinului

care-și răcorește inima cu câteva grame de tărie

înainte de a trece prin mine

respir tot mai greu

de când simt ferestre ieșindu-mi din piept

să privească dincolo

pași mă străbat ca pe-un coridor unde ultima ușă e întotdeauna cea de siguranță.

24 iun. 2014

O femeie care nu seamănă cu tine

accidental așa cum se întâmplă toate întâlnirile 

când defilezi cu sufletul impar(țial)

eliberat de emoții prăfuite

în tușe clasice îl decorezi fără să înțelegi unde e forma aceea care te îmbracă

ca o haină de duminică

fără întrebări lumea pare o cometă cu traiectorie precisă

altfel aluneci într-un hău din care

iese o femeie care nu seamănă cu tine

ai vrea să-i desenezi buzele într-un final neașteptat

culmea, se încăpățânează și refuză zâmbetul

calea cea mai sigură până la inima ei

s-a rupt în viitura zilei

seara își adună carcasele de sub poduri

se întinde o liniște sinistră

ochii ei licăresc în întuneric ca un bob de tămâie pe jăratic

și tu taci

neputând să o aduci în tine.

21 iun. 2014

Acolo unde timpul e coama unui val

Griuri adorm în buzunarul emoției 

plouă insistent plouă mărunt

și viața din crengi se scurge în asfalt

ca și cum n-ar fi existat muguri săltând în lumină

în energia pământului zbaterea unei libelule egalează moartea 

fără să știe de ce, omul scrie pe spatele cerului

și se roagă să ajungă mesajul în sticla mării

acolo unde timpul e coama unui val

rătăcind în ochiuri de dragoste

în cascadă verbul a iubi își conjugă vulnerabilitatea

eu iubesc un ecou

tu iubești o iluzie

împreună iubim vântul care ne poartă diferit prin lume

singurătățile.

16 iun. 2014

Ca-ntr-o seceră a durerii

jocul de-a baba-oarba pe sufletul gol n-a prins rădăcini

în trupul singurătății

de aceea îmi plimb poemele pe sub podul rupt

sperând că dimineața răsăritul mă va arunca pe malul celălalt

în fond ai plecat cu toate gândurile mănunchi

ca-ntr-o seceră a durerii

pastelul e acum un puzzle cu piese lipsă

un ceas diform își strânge stomacul 

până să arzi pe fugă clipa îți scoate nuanțele

precum o mașină de șlefuit chihlimbarul

cât mai lipsește să încapi pe șiragul de mătănii

în care îngrop trădările

să te strâng în brațe într-o rugăciune abia șoptită. 

11 iun 2014

Trupul meu ca o iederă pe zgârie-norii timpului îngustat

sufletul mi se încrețește ca un măr deshidratat

îl strâng în mâini și ia forma degetelor 

după ce-l storc de lacrimi paradoxal dulceața lui crește 

îmi vine să râd precum un copil care descoperă un ciob de sticlă colorată

într-un pietriș anost

ce să fac cu iubirea ta când singurătatea mestecă cu fălci lacome 

trupul meu ca o iederă pe zgârie-norii timpului îngustat

o privire si cheia se potriveste în portativul liber

cu note de nostalgie săltând între liniile vitale

a mai trecut un cântec pe scara cu trepte lipsă

i-am oprit vocalele în plex și acum murmură a moarte.

14 iun. 2014

Felia de viață

Dragostea - felia de viață pe care o tai cu încetinitorul

și speri ca emoția să agațe în cui tabloul

în care tu și eu suntem mâinile sculptorului

vezi cum modelează nudul ploii peste corabia legănată de dor

peisaj atipic în concertul de vioară și pian

degetele nervoase se plimbă pe scările virtuții

o poartă iese din pământ limpede ca o liană dorindu-și cerul

dincolo de tine oglinzi se închid în trupul meu

ca un fermoar peste o operație complicată

în urma ei timpul și-a amputat un braț și doare

când ating un nerv se transformă-n piatră și tace

în burta ei lumina construiește pâlnii febrile și aprind focul

unde ești tu zorii se desfată din umbre de melancolie

se cântăresc cuvinte se eliberează apoi din strâmtoare

sunt la o jumătate de anotimp distanță de noi.

Cuvântul

Nu-mi aduc aminte primele mele cuvinte, acesta sunt darul copiilor către părinți, și ei îl poartă în suflet peste ani precum un balsam în nopțile seci. Știu că am fost un copil vorbăreț, visător și zburdalnic. Că povesteam înainte de a ști să citesc și fabulam cu o imaginație debordantă despre lucruri pe care nu le înțelegeam. Mi se părea un lucru important să învăț poezii lungi, și port și acum expresia oamenilor mari când le recitam pe de rost. Uimire și mândrie!

Cuvântul, pentru copil, este o a doua mamă. Care dezmiardă și mustră, tulbură și creează. Dă încredere sau retează aripi. Și mai ales, sădește adultul de mâine în copilul de azi.

Cuvântul odihnește în acel mod în care stai învelit în brațele mamei și știi că nu ți-ar mai trebui nimic în plus. Plusul vine din necunoscut și tot ce ți-e cunoscut e deajuns. Gândești la copilărie ca la un tărâm unde intrușii vor fi imediat izgoniți. Să fie Edenul în gândul tău, să te locuiască și să te îmbrace în haine albe. N-ai lua niciun măr din pomul cunoașterii. Dacă Adam și Eva ar fi fost copii s-ar fi lipsit de tentație. Tentația vine din schimbare. Din dorința de mai mult. Pentru copil, raiul părintesc nu cunoaște îmbunătățiri. El este. 

Ce pierdem din noi odată cu timpul? De ce nu mai încăpem în cuvânt, când ne devine neodihnă și zbucium? Când ne îndrăgostim așteptăm cuvântul ca pe o barcă de salvare. Să ne salveze din noi. Să avem confirmări că la celalalt capăt, cuvântul are ecou și ecoul ne răspunde politicos. Spuneam într-un poem, că iubirea nu e acel oftat după ecoul unui te iubesc atemporal/iubirea nu e nici măcar o spaimă în plus/pentru nopți singuratice. Dacă ar fi așa, am iubi doar ce am putea avea și ne-ar răspunde pe măsură. Ori, suntem mai mult. Iubim ceea ce suntem. Ne identificăm, ne risipim energiile, facem dragoste din toate cuvintele închipuite, declarăm iubirea și mergem cu ea prin lume.

Lumea o primește ca formă de energie pozitivă, se încarcă cu ea, ca o baterie primindu-și ionii în sânul ei. Mereu m-am gândit de ce acest contrast în suflet, de ce polul negativ și cel pozitiv conviețuiesc și formează universul. Între plus și minus/ Dumnezeu a așezat poezia/punctul neutru în care iubirea adoarme la piept/nemângâiată, așa încheiam acum ceva timp un poem. 

Să fie cuvântul scris salvarea din ano(timpul) durerii? Echilibrul mut și surd la orice influență păgână, creștinarea gândurilor într-un tot unitar care include binele și răul în aceeași carcasă a trupului și ne restabilește gravitația între minte și inimă?

Mintea are tendința de a vedea minusul, inima plusul. Tu unde gravitezi?

29 mai 2014