Nu, dragostea nu e un loc unde să intri cu bocancii.
E templul unde se intră desculț, umil și lepădând orice ar fi în plus.
O boală lăuntrică macină nimicul zilei. Fire de praf sunt catapultate în aerul intoxicat cu frici, grimase și neajunsuri. Ce face saltul de la gol la plin e mai mult decât carburantul pompat prin nările umanității, propulsând încă o dată omul spre spațiul (ne)câștigat.
E sentimentul pe care-l ai când treci de-o treaptă ascunsă în cele mai adânci temeri, senzația melcului ieșind din cochilie pentru a săruta ploaia, eliberarea - când poți să strigi către Dumnezeul din tine și să auzi ecoul ca un mort înviind din cătușele sinelui.
Restul sunt vapori de apă care-ascut condensul iluziei pe pereții inimii. Un mormânt gol nu poate adăposti un spirit vagabond. Nici măcar pentru o noapte.
Se potrivește foare bine cu povestea lui Hemingway din „Pentru cine bat clopotele” (e vorba despre iubirea fulger dintre Maria, o spaniolă răpită de guerila partizană a spaniolilor, dintr-un tren fascist, și Roberto Jordan, un american „ingless” jurnalist, trimis pe front să transmită evocări despre războiul fronco-spaniol) . Am dat atâtea detalii, că citind poemul, gândul, acolo m-a trimis. Poemul tău prozo-poem, are și ceva ascuns, în tine. O rană mai nouă-veche! Mi-a plăcut.
RăspundețiȘtergere