Cuvântul

Nu-mi aduc aminte primele mele cuvinte, acesta sunt darul copiilor către părinți, și ei îl poartă în suflet peste ani precum un balsam în nopțile seci. Știu că am fost un copil vorbăreț, visător și zburdalnic. Că povesteam înainte de a ști să citesc și fabulam cu o imaginație debordantă despre lucruri pe care nu le înțelegeam. Mi se părea un lucru important să învăț poezii lungi, și port și acum expresia oamenilor mari când le recitam pe de rost. Uimire și mândrie!

Cuvântul, pentru copil, este o a doua mamă. Care dezmiardă și mustră, tulbură și creează. Dă încredere sau retează aripi. Și mai ales, sădește adultul de mâine în copilul de azi.

Cuvântul odihnește în acel mod în care stai învelit în brațele mamei și știi că nu ți-ar mai trebui nimic în plus. Plusul vine din necunoscut și tot ce ți-e cunoscut e deajuns. Gândești la copilărie ca la un tărâm unde intrușii vor fi imediat izgoniți. Să fie Edenul în gândul tău, să te locuiască și să te îmbrace în haine albe. N-ai lua niciun măr din pomul cunoașterii. Dacă Adam și Eva ar fi fost copii s-ar fi lipsit de tentație. Tentația vine din schimbare. Din dorința de mai mult. Pentru copil, raiul părintesc nu cunoaște îmbunătățiri. El este. 

Ce pierdem din noi odată cu timpul? De ce nu mai încăpem în cuvânt, când ne devine neodihnă și zbucium? Când ne îndrăgostim așteptăm cuvântul ca pe o barcă de salvare. Să ne salveze din noi. Să avem confirmări că la celalalt capăt, cuvântul are ecou și ecoul ne răspunde politicos. Spuneam într-un poem, că iubirea nu e acel oftat după ecoul unui te iubesc atemporal/iubirea nu e nici măcar o spaimă în plus/pentru nopți singuratice. Dacă ar fi așa, am iubi doar ce am putea avea și ne-ar răspunde pe măsură. Ori, suntem mai mult. Iubim ceea ce suntem. Ne identificăm, ne risipim energiile, facem dragoste din toate cuvintele închipuite, declarăm iubirea și mergem cu ea prin lume.

Lumea o primește ca formă de energie pozitivă, se încarcă cu ea, ca o baterie primindu-și ionii în sânul ei. Mereu m-am gândit de ce acest contrast în suflet, de ce polul negativ și cel pozitiv conviețuiesc și formează universul. Între plus și minus/ Dumnezeu a așezat poezia/punctul neutru în care iubirea adoarme la piept/nemângâiată, așa încheiam acum ceva timp un poem. 

Să fie cuvântul scris salvarea din ano(timpul) durerii? Echilibrul mut și surd la orice influență păgână, creștinarea gândurilor într-un tot unitar care include binele și răul în aceeași carcasă a trupului și ne restabilește gravitația între minte și inimă?

Mintea are tendința de a vedea minusul, inima plusul. Tu unde gravitezi?

29 mai 2014