Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

luni, 23 iunie 2014

O femeie care nu seamănă cu tine

accidental așa cum se întâmplă toate întâlnirile 
când defilezi cu sufletul impar(țial)
eliberat de emoții prăfuite
în tușe clasice îl decorezi fără să înțelegi unde e forma aceea care te îmbracă
ca o haină de duminică
fără întrebări lumea pare o cometă cu traiectorie precisă
altfel aluneci într-un hău din care
iese o femeie care nu seamănă cu tine
ai vrea să-i desenezi buzele într-un final neașteptat
culmea, se încăpățânează și refuză zâmbetul
calea cea mai sigură până la inima ei
s-a rupt în viitura zilei
seara își adună carcasele de sub poduri
se întinde o liniște sinistră
ochii ei licăresc în întuneric ca un bob de tămâie pe jăratic
și tu taci
neputând să o aduci în tine.

21 iun. 2014



luni, 16 iunie 2014

Acolo unde timpul e coama unui val

Griuri adorm în buzunarul emoției 
plouă insistent plouă mărunt
și viața din crengi se scurge în asfalt
ca și cum n-ar fi existat muguri săltând în lumină
în energia pământului zbaterea unei libelule egalează moartea 
fără să știe de ce, omul scrie pe spatele cerului
și se roagă să ajungă mesajul în sticla mării
acolo unde timpul e coama unui val
rătăcind în ochiuri de dragoste
în cascadă verbul a iubi își conjugă vulnerabilitatea
eu iubesc un ecou
tu iubești o iluzie
împreună iubim vântul care ne poartă diferit prin lume
singurătățile.
16 iun. 2014



sâmbătă, 14 iunie 2014

Ca-ntr-o seceră a durerii

jocul de-a baba-oarba pe sufletul gol n-a prins rădăcini
în trupul singurătății
de aceea îmi plimb poemele pe sub podul rupt
sperând că dimineața răsăritul mă va arunca pe malul celălalt
în fond ai plecat cu toate gândurile mănunchi
ca-ntr-o seceră a durerii
pastelul e acum un puzzle cu piese lipsă
un ceas diform își strânge stomacul 
până să arzi pe fugă clipa îți scoate nuanțele
precum o mașină de șlefuit chihlimbarul
cât mai lipsește să încapi pe șiragul de mătănii
în care îngrop trădările
să te strâng în brațe într-o rugăciune abia șoptită. 
11 iun 2014



Trupul meu ca o iederă pe zgârie-norii timpului îngustat

sufletul mi se încrețește ca un măr deshidratat
îl strâng în mâini și ia forma degetelor 
după ce-l storc de lacrimi paradoxal dulceața lui crește 
îmi vine să râd precum un copil care descoperă un ciob de sticlă colorată
într-un pietriș anost
ce să fac cu iubirea ta când singurătatea mestecă cu fălci lacome 
trupul meu ca o iederă pe zgârie-norii timpului îngustat
o privire si cheia se potriveste în portativul liber
cu note de nostalgie săltând între liniile vitale
a mai trecut un cântec pe scara cu trepte lipsă
i-am oprit vocalele în plex și acum murmură a moarte.















14 iun. 2014

miercuri, 11 iunie 2014

Felia de viață

Dragostea - felia de viață pe care o tai cu încetinitorul
și speri ca emoția să agațe în cui tabloul
în care tu și eu suntem mâinile sculptorului
vezi cum modelează nudul ploii peste corabia legănată de dor
peisaj atipic în concertul de vioară și pian
degetele nervoase se plimbă pe scările virtuții
o poartă iese din pământ limpede ca o liană dorindu-și cerul
dincolo de tine oglinzi se închid în trupul meu
ca un fermoar peste o operație complicată
în urma ei timpul și-a amputat un braț și doare
când ating un nerv se transformă-n piatră și tace
în burta ei lumina construiește pâlnii febrile și aprind focul
unde ești tu zorii se desfată din umbre de melancolie
se cântăresc cuvinte se eliberează apoi din strâmtoare
sunt la o jumătate de anotimp distanță de noi.




joi, 29 mai 2014

Cuvântul

Nu-mi aduc aminte primele mele cuvinte, acesta sunt darul copiilor către părinți, și ei îl poartă în suflet peste ani precum un balsam în nopțile seci. Știu că am fost un copil vorbăreț, visător și zburdalnic. Că povesteam înainte de a ști să citesc și fabulam cu o imaginație debordantă despre lucruri pe care nu le înțelegeam. Mi se părea un lucru important să învăț poezii lungi, și port și acum expresia oamenilor mari când le recitam pe de rost. Uimire și mândrie!

Cuvântul, pentru copil, este o a doua mamă. Care dezmiardă și mustră, tulbură și creează. Dă încredere sau retează aripi. Și mai ales, sădește adultul de mâine în copilul de azi.

Cuvântul odihnește în acel mod în care stai învelit în brațele mamei și știi că nu ți-ar mai trebui nimic în plus. Plusul vine din necunoscut și tot ce ți-e cunoscut e deajuns. Gândești la copilărie ca la un tărâm unde intrușii vor fi imediat izgoniți. Să fie Edenul în gândul tău, să te locuiască și să te îmbrace în haine albe. N-ai lua niciun măr din pomul cunoașterii. Dacă Adam și Eva ar fi fost copii s-ar fi lipsit de tentație. Tentația vine din schimbare. Din dorința de mai mult. Pentru copil, raiul părintesc nu cunoaște îmbunătățiri. El este. 

Ce pierdem din noi odată cu timpul? De ce nu mai încăpem în cuvânt, când ne devine neodihnă și zbucium? Când ne îndrăgostim așteptăm cuvântul ca pe o barcă de salvare. Să ne salveze din noi. Să avem confirmări că la celalalt capăt, cuvântul are ecou și ecoul ne răspunde politicos. Spuneam într-un poem, că iubirea nu e acel oftat după ecoul unui te iubesc atemporal/iubirea nu e nici măcar o spaimă în plus/pentru nopți singuratice. Dacă ar fi așa, am iubi doar ce am putea avea și ne-ar răspunde pe măsură. Ori, suntem mai mult. Iubim ceea ce suntem. Ne identificăm, ne risipim energiile, facem dragoste din toate cuvintele închipuite, declarăm iubirea și mergem cu ea prin lume.

Lumea o primește ca formă de energie pozitivă, se încarcă cu ea, ca o baterie primindu-și ionii în sânul ei. Mereu m-am gândit de ce acest contrast în suflet, de ce polul negativ și cel pozitiv conviețuiesc și formează universul. Între plus și minus/ Dumnezeu a așezat poezia/punctul neutru în care iubirea adoarme la piept/nemângâiată, așa încheiam acum ceva timp un poem. 

Să fie cuvântul scris salvarea din ano(timpul) durerii? Echilibrul mut și surd la orice influență păgână, creștinarea gândurilor într-un tot unitar care include binele și răul în aceeași carcasă a trupului și ne restabilește gravitația între minte și inimă?

Mintea are tendința de a vedea minusul, inima plusul. Tu unde gravitezi?


29 mai 2014

miercuri, 28 mai 2014

Cheile poeziei

muzica e acel spațiu în care încap toate tristețile și tot mai e loc de o vioară
straniu cum m-ai abandonat în arcușul ei și speri să mai cânte 
cu o voce venită din pustiu nu poți umple o inimă chiar dacă doare
drumul mă traversează precum o cale ferată prin lanul de maci
nu am nevoie de timp el este în afara mea 
mă privește îngăduitor cum ridic bariere 
acum că aștepti un semn să treci prin mine să mai bați un cui în dorință
te-ai gândit la femeia dezgolită de emoții ca la un talisman norocos
uiți că noaptea ține cheile poeziei ca o fecioară
așteptând în taină mirele.

28 mai 2014


luni, 26 mai 2014

Inspir(ație)

trag după mine tristețea ca pe o jucărie stricată
zornăind în timpanul durerii
pleoapele se deschid involuntar
lăcrimând absența capătă acuratețe
până la detaliu aș putea să te sting în scrumul zilei
să te întorc ca pe o foaie de tutun
rulându-ți inima pe margini
aș fi cel mai înrăit fumător
noaptea târziu te-aș scoate din respirațiile mele
doar ca să te inspir iar.

26 mai 2014

joi, 22 mai 2014

Pe-o țară de negură stăpân

”Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân,
Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân,
Care de scârba curții slugarnice și vane
Stă plictisit cu câinii și alte lighioane.

Charles Baudelaire

”Pe-o țară de negură stăpân”. Stăpânul cui? Al meu? Nu! Al tău? Nici atât. Al țării? Doar dacă negura țării se convertește în lumina sufletului. Sau poate suntem o prelungire a unei țări cu inima amputată. Săraca țară bogată!

Grădina Maicii Domnului a devenit cuib de cuci. Ne însingurăm în maladia comunicării pe tăcute, la ce ne mai trebuie grai când cu un like scriem istoria? Există un dislike pentru scârba curții slugarnice care latră în van?

Sau poate o măsură a durerii alta decât ocaua țării fără de repere? Cine își uită istoria e obligat s-o repete. Atât mi-a rămas mie din școală ca un avertisment față de răul care se așterne odată cu uitarea. De atunci mi-e frică și nu uit nimic. Mi se derulează filmul continuu.

Stăm plictisiți cu lighioanele lăuntrice care ne dezmembrează într-un mod în care putregaiul ar da greș. Sufletul se cere vindecat, suntem bolnavii însingurării. A murit unu' săracu, avea cinci sute de prieteni pe facebook și doar cinci la căpătâi. Viața asta nu seamănă cu mine, e o clonă atât de sucită că îi lipsește cuvântul.

Și dacă cuvântul s-ar face zbor, l-aș trimite în ecoul pământului, să-i scoată lava și să zdruncine zidurile.  Ale mele, ale tale, ale lor. Să ne așezăm în jurul mesei ca spicele de grâu și să frângem pâinea. Să o împărțim în bucățile cerului. Și să ne hrănim, nu să mâncăm. Să ne hrănim așa din fiecare frimitură, să o adâncim în noi.

Eu n-am trăit nicio zi așa, familia e punctul mort în care artistul nu are unghi. Și atunci inventează. O poveste despre fericire și iubire se scrie pe sufletul gol mai bine decât pe orice hârtie. Se scrijelește din neputință și devine atât de credibilă, ca o barcă de hârtie până la primul contact cu apa. Ar pluti de nu s-ar îneca.

Cei care au fost față în față cu moartea spun că după acea zbatere iminentă se așterne o liniște. Ca o frunză statică în mijlocul ochiului de apă. După ce totul se concentrează în jurul ei, undele se disipează până când încremenește. Unii ar numi-o botezul resemnării. Neamul nu are voie să devină frunză. Până la ultimul copac, trebuie să dea lăstari.


22 mai 2014

Și l-am strâns în pumn

de multe ori am visat
trenuri cu șine lungi și călători fără destinație
o mulțime pigmentată de neliniște
mă cuprindea în palmele ei
fără bilet am hoinărit în măduva cerului
și te-am ales din întâmplare
pasager prin poezie
m-ai întrebat unde merg
de port bagajul acesta greu
să-l văd pe tata ți-am zis
e drum lung și mama mi-a pus înăuntru toate rugăciunile
fără un cuvânt m-ai coborât în prima stație
era o căldură amestecată cu miros de păcură
în spatele meu lumea avea un gust leșios
mi-ai întins un răvaș poruncind scrie!
am scris atât 
mi-e dor
și l-am strâns în pumn...
de multe ori am visat că lumea e un pod în mișcare
și mă legănam haotic între brațe
până mă odihneam în plânsetul ei
ca-într-un sunet de vioară.

21 mai 2014