Pe-o țară de negură stăpân

”Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân,
Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân,
Care de scârba curții slugarnice și vane
Stă plictisit cu câinii și alte lighioane.”

Charles Baudelaire

”Pe-o țară de negură stăpân”. Stăpânul cui? Al meu? Nu! Al tău? Nici atât. Al țării? Doar dacă negura țării se convertește în lumina sufletului. Sau poate suntem o prelungire a unei țări cu inima amputată. Săraca țară bogată!

Grădina Maicii Domnului a devenit cuib de cuci. Ne însingurăm în maladia comunicării pe tăcute, la ce ne mai trebuie grai când cu un like scriem istoria? Există un dislike pentru scârba curții slugarnice care latră în van?

Sau poate o măsură a durerii alta decât ocaua țării fără de repere? Cine își uită istoria e obligat s-o repete. Atât mi-a rămas mie din școală ca un avertisment față de răul care se așterne odată cu uitarea. De atunci mi-e frică și nu uit nimic. Mi se derulează filmul continuu.

Stăm plictisiți cu lighioanele lăuntrice care ne dezmembrează într-un mod în care putregaiul ar da greș. Sufletul se cere vindecat, suntem bolnavii însingurării. A murit unu' săracu, avea cinci sute de prieteni pe facebook și doar cinci la căpătâi. Viața asta nu seamănă cu mine, e o clonă atât de sucită că îi lipsește cuvântul.

Și dacă cuvântul s-ar face zbor, l-aș trimite în ecoul pământului, să-i scoată lava și să zdruncine zidurile.  Ale mele, ale tale, ale lor. Să ne așezăm în jurul mesei ca spicele de grâu și să frângem pâinea. Să o împărțim în bucățile cerului. Și să ne hrănim, nu să mâncăm. Să ne hrănim așa din fiecare frimitură, să o adâncim în noi.

Eu n-am trăit nicio zi așa, familia e punctul mort în care artistul nu are unghi. Și atunci inventează. O poveste despre fericire și iubire se scrie pe sufletul gol mai bine decât pe orice hârtie. Se scrijelește din neputință și devine atât de credibilă, ca o barcă de hârtie până la primul contact cu apa. Ar pluti de nu s-ar îneca.

Cei care au fost față în față cu moartea spun că după acea zbatere iminentă se așterne o liniște. Ca o frunză statică în mijlocul ochiului de apă. După ce totul se concentrează în jurul ei, undele se disipează până când încremenește. Unii ar numi-o botezul resemnării. Neamul nu are voie să devină frunză. Până la ultimul copac, trebuie să dea lăstari.

22 mai 2014