da, Ema

da, Ema

am iubit și eu 

o dată la întâmplare

avea șoimi în privire

și otravă pe buze

m-a sărutat

a doua oară m-a căutat în seara fără lună

decupam poeme

și le numeam după mine

mi-a cerut un timbru să-mi trimită cuvântul

dincolo

l-am sărutat

până s-au chircit toate abandonurile

în pântecele meu

era deja iarnă

fetușii lepădați ai iubirii

suflau peste hornuri

în anotimpul acesta sterp

uneori râde copilăria

la sânul mamei

nu îl pot numi

cu diminețile oarbe

nu-i pot face chip

să-mbătrânească între spaimele mele

mi-e atât de sete

sorb seva umbrelor

aruncate de trunchiuri de copaci

și nu blestem

nici măcar în gând

că am venit prea târziu

să-i nasc copii de hârtie

să-mi fie...

da, Ema

m-a iubit și el

anonim 

atipic

amorf

toate ale lui încep cu prima literă

chiar și primul sărut

e un adagio 

care nu poate fi rostit

între timp

ceasul își astupă timpanele

așteptarea ticăie surd

ziua își scoate monedele din buzunar 

le aruncă în mijlocul pieței

privind cum mâinile

sunt cupe lacome

pe care nimeni

nimeni

nu le poate opri.

În ziua care nu anunță nimic

O frică rece paralizează șira spinării
sunt umbra aruncată peste bord
în ziua care nu anunță nimic
o pălărie galbenă îmi întinde mâna
iau locul unui pasager
și norii alunecă-n pleoape - îngeri căzuți 
abia respirând 
întorc punctele cardinale
în busola din piept,
apusul pătimaș e răsăritul de mâine
clipa se sparge în pumni cu furie
o lume oarbă vede întâia oară dimineața
noi mai rătăcim 
în tabloul impresionist
două umbre la distanță
au chipul ploii
ceva urlă în noi când răsucim cheia
un reflex pierdut
apucăm timpul de degetul mare
și tace.

Și vântul să șoptească în cer

de la naștere nu ne mai aparținem
punem cărămizi peste soare,
plămădim cuvinte
din lut subțire
până îmi strâng visul în brațe -
tu râzi
neștiind cum ascund în tine
comori
târziu să le descopăr, aproape sfinte;
în dorul rarefiat
timpul e trandafirul galben
prins în poem -
se înalță pe vârfuri
să prindă zmeie stejarului
și vântul să șoptească în cer:
există fericire dincolo
când inima e luntrea
traversând Veneția malurilor rupte,
doar un pod ne desparte
și bucuria va merge cu tălpile goale prin noi.

Cuvinte

Cuvintele lovesc apa

cristalul lor intră în mine

cu brațe de zeiță hindusă

apuc să scriu despre

dragostea dintre atom și moleculă

ca și cum ar mai conta

să-mi înșir mătăniile

pe glezna trădării tale.

*

Începe o noapte lungă

fără vise

sistolă frântă

inima mea

joacă într-un film prost

e de înțeles

leșurile s-au înmulțit la marginea poeziei

le sticlesc ochii și vorbesc despre abandon

despre prima dimineață răsărind din câmpuri de ceață

când cuvântul i-a chemat pe nume

și i-a scos din starea de zid

(acum scriu despre viață

cu siguranța celui care a ieșit din convoi).

*

Dragul meu

cât de feminine și abrupte ți-or părea versurile

acestea

și câte rânduri am alungat din mine

înainte să te trimit la naiba

să-ți culegi singur zâmbete

din trupurile autostopiștilor

de pe margine

(ei nu înțeleg nimic despre nimic

așteaptă doar o frântură de bunătate

care nu mai vine).

*

Cuvintele se transformă în bulgări

le dau drumul

o avalanșă de emoție

și nimic din extazul programat anume

să dea iubirii cele cinci stele

nemeritate

(până la urmă

căderea e iminentă

și nicio plasă de siguranță).

*

Râzi

dragul meu

cuvintele devin cristale

ce rămâne nespus încape în acest poem răsturnat

din care scot ferestre

un peisaj iernatic se cuibărește în gol

în ruine stă o cazemată și copilăria mă strigă

în zadar

(ți-am spus?

copiii mei nu se bucură de iarnă

caută doar o casă

să-și ascundă gândurile).

Foto: Ana Maria Bentea

Să iubești ceea ce te chinuie

iubirea e, dragul meu,
acea foame de fericire
din piept lumina aruncă țepușe de ciulini 
dezgolit sufletul și-ascunde chipul sub vălul fragil
orbirea e doar o formă de necunoaștere
copiii poartă ochii părinților
plase de siguranță într-o lume alertă
așa cum iubirea aceasta îmi unge fruntea cu mir
diminețile încep să semene cu mine
nimic nu tulbură apa
pentru că ologul și-a iertat demult neputința
și umblă cu anii pe umeri
a fost o noapte când te-am strigat mai tare decât viața
mi te-am lipit de inimă
și nu e puțin
să iubești ceea ce te chinuie
fără nicio legătură cu virtutea
acum singurul strigăt e dincolo de cortină
în loja iubirii cineva trage biletul câștigător
aplaud
din inerție
câteva trepte mai sus
timpul și-a întins mrejele 
nu am om 
lângă mine
iubirea rămâne o poartă
dinspre răstignire spre viață
tu la mijloc
ca un impuls care schimbă tot.

Cimitir de lampadare

Ești cel mai bun doctor de inimi
le despici și coși cu suturi perfecte
locul în care se moare e mereu încercuit într-un șotron asimetric
în timp ce legătura noastră se subțiază în artere
și nu
n-am de gând să fac nimic pentru asta
o las să se scurgă în vina acestui anotimp
poate mâine îți voi arăta
cimitirul de lampadare
poate și tu vei împărți cu mine acest poem
vei lua o pauză
să respirăm pe margine
înainte să vorbim despre orice mai puțin de noi
odată am văzut cer de nisip
și vrăbii scăldate în lumină
era atâta rugină în noi
că ne-am acoperit ochii
ne-am trăit unul pe celălalt
temerile mai ales
noaptea își aruncă voalul de mireasă
goliciunea ei îmi pipăie simțurile
îi dau ce-a mai rămas 
să-și care iluziile
departe.

Sperietoare de vise

Tată,

am mai cerșit un an 

și am primit exact cât am dăruit

poate de aceea iubirile vin una câte una

defilează în absurdul primăverilor

rând pe rând pleacă 

păsări mute

o altă femeie se îmbracă în urzeala zilelor

tu râzi de ferestrele mele decupate din carton

cum să respiri prin ele

uiți că poezia mea e anaerobă

se hrănește din hidrogenul cu care mi-ai infectat

fiecare gând

cuvintele te lovesc cu ciudă

copilul iese din piept și mă întreabă cu ecou

cine sunt

cine sunt

cine?

îmi vâri poemul acesta în sân

nu știi cât de rece alunecă durerea pe gât

mă urmărește o sperietoare de vise

are pieptul plin de vaiete

cerneala se usucă pe obraji

scrisorile se întorc 

și poștașul dă iar din umeri

în iadul în care mi-ai prins umbra

drumul spre mine e o scară rulantă alunecând invers

tu ți-ai terminat cafeaua

mă privești cu un soi de mirare

de parcă n-ai ști cum scot din joben

spaimele cu mâna

și nu

poeții nu sunt ceruri

sunt oaze în care uneori plouă

alteori se hrănesc din seceta cuvântului

într-un sarcofag de brațe

cu silabe amputate 

nu-mi cere să te uit...

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine
și toate iubirile cărora le-am dat drumul
aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișate
femeia suspină în așternut
las-o să-ți fie poezie
să-ți răsară în liniile întrerupte
să o privești din virgula cu care desparți
gândurile ca pe niște silabe orfane
cum ar fi să îi strecori în palmă
epilogul
în care singura noapte
și-a întors ridurile
înspre copilărie

cum ar fi să mă găsești
la jumătate de puls
să-ți bată grăbită o inimă
care nu-mi aparține

într-un moment de rătăcire
să-ți iubesc fiecare fragment
în care m-ai descompus

fără să întrebi de ce
de ce

morții se acoperă cu pământ
și cei rămași aud continuu cuiele lovind în sicriu

terapia aceasta
când lovești cu versurile
de toți pereții
și speri că cineva îți răspunde
sunt aici
am trăit și eu în tine
sunt la capătul străzii unde
mi-am construit alt epilog
râd zilnic
adorm haotic
și cel mai adesea (te) iubesc

până aici nimic nou
mi-am luat în cârcă iubirile
le urc în turn ca pe niște fecioare
le leg la gură
ce ochi frumoși au spaimele mele

cum mă privesc ca pe un nebun
ce e cu tine aici
nu ești pasăre
nu ești vis
nimic ne ești

cum să explic
ce frumos cad îngerii
toamna

simt miros de frunze putrede
peste oras
ațipește ploaia.

Recviem pentru un vis (al cincilea anotimp)

Al cincilea anotimp se naște fecund 
din crâmpeie de emoții
am mai fost în visul acesta 
pe faleza îngustă
țin în palme castane coapte 
și mă hrănesc amniotic din cuvânt
pot să merg cu tine la braț
să-mi fiu din nou copil
fără cicatrice
în placenta acestui anotimp
doarme embrionul unui vis
îl las să crească
rotund în pântecele meu
minutele se sfărâmă-n ceasul al doisprezecelea
aproape te-am crezut
vei coase mâneca lipsă
peste aripa lebedei din poveste
și totul va fi la loc 
înainte de prima silabă

simți cât suntem de liberi
să ne plimbăm amețiți pe străzile măturate
de orice formă de empatie
șoldurile poeziei mele se mută de pe un poem pe altul
sunt de acord cu toate dezacordurile mele interioare
și asta 
dragul meu
îmi dă un tonus suficient de bun
încât să intonez 
un recviem pentru visul care se divide doar
la el însuși.

Calul sălbatic

siluete prelungi în brazdele zăpezii

la periferia orașului

”once upon a december”

viața mi-a sărutat părintește fruntea

și m-a trimis în ruinele acestui trup

am strâns în pumn vers după vers

le-am ascuns uneori sub clopot

să răsune în zorii lui april 

există fericire când pictezi ferestre 

în mormânt

și muzica e tot ce rămâne din ultimul sărut

când bate toaca prelung peste punți ridicate din nimic

îți spui că dimineața așază cadavrul iubirii

în răsaduri la răspântie de drum

te hrănesc din colții de gheață ai cuvântului

înfig târziu țurțuri în singurătate

cu precizia fotografului

care așteaptă lumina ca o săgeată în gura cerului

nanosecunde de extaz 

apoi poemul se întoarce ca un făt în pântec

gata să iasă în lume

cu buza de jos 

ca o semilună răsturnată

există fericire dincolo... 

când te rup precum o anafură

și viața rămâne calul sălbatic

pe care-l încalec în zori

gonind peste cuvinte.