le despici și coși cu suturi perfecte
locul în care se moare e mereu încercuit într-un șotron asimetric
în timp ce legătura noastră se subțiază în artere
și nu
n-am de gând să fac nimic pentru asta
o las să se scurgă în vina acestui anotimp
poate mâine îți voi arăta
cimitirul de lampadare
poate și tu vei împărți cu mine acest poem
vei lua o pauză
să respirăm pe margine
înainte să vorbim despre orice mai puțin de noi
odată am văzut cer de nisip
și vrăbii scăldate în lumină
era atâta rugină în noi
că ne-am acoperit ochii
ne-am trăit unul pe celălalt
temerile mai ales
noaptea își aruncă voalul de mireasă
goliciunea ei îmi pipăie simțurile
îi dau ce-a mai rămas
să-și care iluziile
departe.
...Dă vina pe acest anotimp...
RăspundețiȘtergerePărul tău negru, ochii tăi cu irizări de la capătul lumii
luminează noaptea care își aruncă voalul de mireasă
și goliciunea ei seamănă cu a unei țigănci vrăjitoare.
Când dansai, îți deschideai brațele
de îmi acoperea ochii,
urlând cu lupii într-un sinistru și îndepărtat cimitir de lampadare
că auzeam stelele: Niciodată
nu va putea petrece o noapte cu tine.
Nedreaptă depărtare,
într-o dragoste tot mai amenințată de alții...