Și vântul să șoptească în cer

de la naștere nu ne mai aparținem
punem cărămizi peste soare,
plămădim cuvinte
din lut subțire
până îmi strâng visul în brațe -
tu râzi
neștiind cum ascund în tine
comori
târziu să le descopăr, aproape sfinte;
în dorul rarefiat
timpul e trandafirul galben
prins în poem -
se înalță pe vârfuri
să prindă zmeie stejarului
și vântul să șoptească în cer:
există fericire dincolo
când inima e luntrea
traversând Veneția malurilor rupte,
doar un pod ne desparte
și bucuria va merge cu tălpile goale prin noi.