siluete prelungi în brazdele zăpezii
la periferia orașului
”once upon a december”
viața mi-a sărutat părintește fruntea
și m-a trimis în ruinele acestui trup
am strâns în pumn vers după vers
le-am ascuns uneori sub clopot
să răsune în zorii lui april
există fericire când pictezi ferestre
în mormânt
și muzica e tot ce rămâne din ultimul sărut
când bate toaca prelung peste punți ridicate din nimic
îți spui că dimineața așază cadavrul iubirii
în răsaduri la răspântie de drum
te hrănesc din colții de gheață ai cuvântului
înfig târziu țurțuri în singurătate
cu precizia fotografului
care așteaptă lumina ca o săgeată în gura cerului
nanosecunde de extaz
apoi poemul se întoarce ca un făt în pântec
gata să iasă în lume
cu buza de jos
ca o semilună răsturnată
există fericire dincolo...
când te rup precum o anafură
și viața rămâne calul sălbatic
pe care-l încalec în zori
gonind peste cuvinte.
De la CALUL SĂLBATIC... multe brazde s-au tras prin zăpezile acestui anotimp. Mă așteptam, să găsești „fericirea dincolo...” de acest început îngrijorător de iarnă. Tu însă, ai rămas „gonind peste cuvinte„ fără să mai dai pe blogul tău, spre nedumerirea cititorilor tăi. „Calul sălbatic” va fi tabloul cu care voi intra în iarnă, doar cu un făraș de jăratec în mâini, pentru a-l face să alerge pe acele tărâmuri de unde să-ți furăm poezia viitoare.
RăspundețiȘtergereDa, bine spus!
Ștergere