sunt umbra aruncată peste bord
în ziua care nu anunță nimic
o pălărie galbenă îmi întinde mâna
iau locul unui pasager
și norii alunecă-n pleoape - îngeri căzuți
abia respirând
întorc punctele cardinale
în busola din piept,
apusul pătimaș e răsăritul de mâine
clipa se sparge în pumni cu furie
o lume oarbă vede întâia oară dimineața
noi mai rătăcim
în tabloul impresionist
două umbre la distanță
au chipul ploii
ceva urlă în noi când răsucim cheia
un reflex pierdut
apucăm timpul de degetul mare
și tace.
Aș putea chiar spune că poetul (și peisagist adevărat) știe mai bine decât oricine că dinaintea naturii și a miracolelor stârnite de un labirint al gândurilor, nu trebuie să stai ca un pețitor dinaintea farmecelor unei nubile, ci ca Oedip dinaintea Sfinxului: le vezi bine numai dacă adulmeci în ele o taină. Iar taina poate avea multe chipuri, dar în mod sigur nu pe acela al pitorescului. În poezia peisaj (cum îmi place să observ în ultima vreme la poezia ta) nu trebuie nici să te plimbi, nici să raționezi. Trebuie să te DIZOLVI:
RăspundețiȘtergere„o lume oarbă vede întâia oară dimineața
noi mai rătăcim
în tabloul impresionist
două umbre la distanță
au chipul ploii”
P.S.
… Pesemne, tabloul din care am coborât
nu avea nimic din acel țipăt strident
când tu în oglindă priveai
cum ticăia ceasul.
Tudor, mulțumesc! Dai noi înțelesuri poeziei mele...
RăspundețiȘtergere