3 noiembrie

Anul 2008. Galați, 3 noiembrie. O seară de luni. Ora 20.00. Un telefon de la sora mea mă anunță alert că tata nu mai respiră. Așteaptă salvarea să îl resusciteze, și îmi cere plângând să mă rog. Cad în genunchi și aproape urlu: Nu mi-l lua, Doamne! Emi mă privește din pătuț, un bebeluș de patru luni și jumătate, care devine anormal de tăcut. Se scurg cinci minute lungi. Poate zece. Irina mă sună iar să-mi spună că nu l-au putut resuscita. Așa e procedura. Bolnavii de cancer în stadiu terminal nu trebuie resuscitați. Plâng. Plângem amândouă.
Sunt zece ani lungi de când m-am întors în Buzău, a doua zi după moartea tatei, în cimitirul Eroilor, la capela unde a fost depus. Înăuntru era întuneric și frig. Mirosea a lumânări și lemn. Retrăiesc la nesfârșit ziua în care n-am putut schimba nimic. Ziua de toamnă târzie în care ai plecat fără rămas-bun și cei zece ani de când în preajma acestei zile, îmi trimiți un semn că în cer se doarme cu ochii întredeschiși.
Nu știu dacă am reușit să-mi țin promisiunea făcută, aproape de tâmplele tale reci. Sper că am dus mai departe măcar o parte din moștenirea ta. Artiștii trăiesc cu sufletul în iad și cu mâinile în rai. Creează viață din lut, aduc emoție din nimic.
Am visat că o luam de la capăt, pictând împreună de dimineață până seara. Seara târziu îți citeam versuri. Am scris mult despre tine. Am scris mult despre cei pe care i-am iubit. Am scris până n-a mai rămas nimic. Paginile s-au întors în pământ și praful s-a risipit în zări.
E toamnă iar. Un început de noiembrie. Oamenii se înghesuie printre griuri, blocurile devin cutii mici de carton și copacii cresc scheletic printre ele. În mijlocul lor, îmi întind șevaletul și pictez. Pictez ca și când n-ar exista moarte și abandon, nici orfani, sărăcie sau lipsuri. Ca și când părinții ar redeveni copii și copiii ar crește părinți.