Miluiește-mă, Dumnezeule

Miluiește-mă, Dumnezeule,
după adevărul Tău nu poate urma nimic
doar o înșiruire de mimi încercând să aducă lumea sub pleoape
lumea sub coaste
durerile lor dependente de rămășițele zilei
și rugăciunea în trepte,
nevrednică și surdă.

Miluiește-mă, Dumnezeule,
și fața mea o spală în roua poemelor
în răsăritul corăbiilor de hârtie, copila gâdilă cerul
și obrajii lui sunt un măr pârguit în mâinile pictorului.
A trecut mult de când străbăteai visul de la un capăt la celălalt
liber să spui, liber să trăiești propriul legământ
suntem oameni cu emoții care ne sufocă,
ne trăiesc pe noi,
în timp ce Tu crezi în om
cu păcatele lui puse la uscat în clești de os nevindecat.

Iubirea există pentru că o vezi în ochii plini de îndoieli și fugi
respirând tot mai greu,
în coliba inocenței se face lumină, un bătrân se întoarce în sine și
vede cerul copilei pârguit în toamna unde toate încremenesc,
mai puțin inima și zborul ei prin pleoape, furând lumea Ta
din pieptul mimilor
spre casa cu turle învelite în sângele eroilor.

Miluiește-mă, Dumnezeule,
și prefă-mă în noapte când ziua scade în trupul cuvintelor
treptele coboară iarna în bernă, lumina crește în opaiț
odată cu ruga flămândă de Tine.