Dumnezeu știe de ce așază darurile pe masa poetului
de ce întoarce paginile odată cu viața
artiștii moștenesc un colț de rai
și dăltuiesc cuvinte
când nu mai e nimic de zidit
se pun în locul pietrelor și tac
așa cum eu când tac pictez cuvintele și le dau drumul în lume
lumea prinde în brațe cerul
și plânge
prinde în brațe emoția
și o culcă pe pernă
lângă chipul celor dragi dar stinși
dragi dar rămași
sărutul pictat pe fruntea părintelui
și zborul culorilor
printre rămășițe,
un Iisus flămând
cu tălpile goale prin mine
înaintea euharistiei
pictorul nu gustă moartea
iubește-mă
mormântul e gol acum
noi nu
aducem corăbii de hârtie
le numim după voi
dragi dar rămași
în liturghia dimineții
în locul pietrelor
tac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu