Poeme în ochi

am eliberat un monstru
din sălbăticia propriei singurătăți
îl aud urlându-mi în timpan
nimic ești
nimic
îl strâng de gât până mi-aud toate cuvintele
întoarse în piept
vino acum să-ți arăt umbrele schilodite de orice
formă de iubire

ai curaj să intri?
să-ți iei mortul să-l plimbi pe străzile orașului
și să-i arăți ce frumos se cântă
colindele
unui Iisus îngropat în peștera
unde singura suflare e dincolo de groapă

ce dacă
un copil îmi plânge în artere
și timpul se dilată odată cu venele mele

tablou grotesc
limbile atârnă de unica sfoară
care leagă pământul de cer

ai curaj să tai cordonul ombilical?

sufocat anotimpul
își injectează poeme în ochi
moartea devine terifiant de albă.

Fata morgana

ai dreptate
toamna aceasta blândă nu seamănă cu nimic
nici cu mâinile mamei asprite de vreme
deși le strâng la piept
în poeme
vocea ta sună cu ecou
pe acorduri beethoveniene
te iubesc te iubesc te iubesc
până uit că
nu pot să respir nopțile
și te îmbrac ca pe o cămașă de noapte
nu mi-e bine
îți strig
și durerea devine același trup cu dimineața
sărutând tâmplele cuvintelor
ți-am fost o umbră
și m-am întins peste șovăieli
ca o fata morgana
alchimistul și-a scos creioanele din sân
și scrie pe obrajii mei
între secunde e mereu un Dumnezeu care absoarbe timpul ca o sugativă
peste uitare.

Să-l întorci în dimineața cu dragoste

Doar fereastra înghețată îmi cunoaște taina

așa cum stau cu buzele alipite de geam

și mă rog încet

să mă gâdile în talpă firul de iarbă

alergând spre tine

mi-e de ajuns să-mi fii umbră

când singura suflare vine din spicul de grâu

și visul din vis se sparge monoton ca un balon de săpun

acum suntem față în față

privești la mine ca la un poem de marginile căruia apuci încet

să-l întorci în dimineața cu dragoste

îmi săruți ochii și pui un scut

între toate formele sub care m-ai modelat în cuvânt

mă chemi în lanul scuturându-se a vânt și uimire

aproape îți simt gustul iscat ca o furtună

pe chipul tău e vară de mă topesc în frunza melcului

nu știu cum

trandafirul roșu îmi crește în palmă

suspinând.

Toamna - colivie de frunze

Era în ziua cu toamnă

frunze se zbăteau

între noi – un cer de vrăbii

prinse în ferestre imaginare

în anotimpul fără colivii

te prind de mână

să opresc emoția

dă-mi timp să fotografiez

tabloul din tablou

acesta de acum aleargă liber prin mine

îmi sare dintr-o mână într-alta

„ai ochi de felină îmblânzită

în aerul tare al poeziei”

duelul începe

cuvintele vor săpa tranșee

și singurul câștigător e la celălalt capăt

al visului

încă râzi

dintr-un gând într-altul

o să-ți mușc buzele 

și o să iasă cel mai bun poem

pentru noaptea în care gâtul lebedei

va privi înăuntru

semn că ne-am întors în noi.

Punctul pe noapte

Toamna,

când pornesc în spate cu o iubire nouă

păstrez în mâini o gutuie

imperfect de galbenă

n-am găsit

sinonim pentru copilărie

dar toamna,

când mi-e dor nebun de tata

știu că ultimul cuvânt nu e niciodată cel pe care-l spui

în prag de rămas bun.

Octombrie

se înalță pe vârfuri

octombrie despre care tăcem 

scriem

iubim

si le amestecăm până iese cel mai bun cocktail;

cu tine nu știu unde se termină ziua

cel mult pot pune punctul pe noapte

acolo unde se deșartă visul meu în poemul 

din care bei

cu nesaț

pentru că toamna, 

destram norii 

doar ca să-i adun în ochiul de pădure

unde dimineața ne prinde grăbiți

să încheiem nasturii poeziei.

Îmi ascund teama - 

am locuit 

într-o cutie poștală

fără scrisori

pentru că toate cuvintele sunt la tine dinainte de a mă naște

te aștept să-mi întorci inima

cu fața spre răsărit

azi merg pe podul din sticlă

fără să privesc în jos.

Caleidoscop

*

1. Viața îmi pare curcanul

umplut cu tot bălegarul existenței

un regret în plus îndeasă durerea

până la refuz.

Da! scriu din temniță

una fără ferestre

cu ziduri groase

aproape mutilate de scrijelitul unghiilor

Dumnezeul meu e umbra

o prind în scheletul nopții

până la răsăritul pe care-l văd

adunând silabele frânte

din coșul cu poezii

mai e cale de-un ceas.

2. Ceasuri. Răsfrânte/prelungi

ore ticsite de indiferență

am văzut un copil murind în genunchi

și n-am clipit

mi s-a părut că apa a luat până și strigătul mamei

abandonul perfid în fața morții

m-a scuturat de poezie

am zis Tatăl nostru în gând

să mai trec o punte.

3. Punți. Te aud vorbind despre punți

nu sunt tâmplar 

dar aș înfige un cui în groapa cu lei

unde mă arunci când simți

pământul fugindu-ți de sub unghii.

Agăț târziu în cui o raniță veche

am călătorit și dincolo

dar m-am întors speriată 

că lumea era un dop de plută

într-o mare cu vin sec.

4. Sec. Inund un colț unde am pătruns

o singură dată

în ziua cu moarte. Erau tâmple reci

și miros greu...

Tata zguduie zidurile temniței

din care zic că scriu despre viață
ceasuri

punți și

nimic nu iese viu

afară de copilul neîmbrățișat 

care se agață de gât

fluierând a pagubă și dor.

5. Dor. (Mă) dor călcâiele nopții

până aici nimic nou

am învățat să merg pe vârfuri

pe poante baletul rusesc e o matrioskă

în care astup iluzii cu precizia groparului

care neavând nimic viu în jur

își îngroapă propria moarte.

6. Moarte. Cuvânt prelung

cu șolduri pline legănând 

anonim

cu brațe firave

copiii nenăscuți.

Nu știu dacă din mine iese sufletul

sau doar teama.

7. Teama. A explodat în mii de oglinzi

și i-am zis Mamă

când m-a durut să sug la pieptul ei

de atunci trec prin lume

copil neînțărcat

și laptele ei mi-e venin.

Caut șarpele care să muște mărul

primul

și să cadă otrăvit.

8. Otrăvit. Și ce? vei spune

fiecare vraci își cunoaște sfârșitul

și pleacă ducând senin la buze

otrava.

Chiar și tu

care zâmbești crezând că nu ești vraci

știi cum să-mi torni în suflet licori

fără rețetă.

9. Rețetă. Au ajuns să prescrie 

cuvinte fără noimă

antidepresive

pentru orice boală de trup sau suflet

totul e în mintea ta!

când sapi labirinturi 

din care ieși mai încurcat cu o iubire

fără leac

10. Leac. Nu citesc în cafea

nu văd drumuri lungi

nici măcar o linie care să despartă 

cuvântul iubire în trei silabe

aruncate la răspântie cu ecou

în pământ roditor.

Pesemne calc printre pietre de ceva timp

de nu mai șchiopătez în fața nimănui.

Mă culc pe-un vers fără epilog.

11. Epilog. Am rupt gratiile inițial cu sete

dar m-am întors în temnița din care

scriu sec

despre viață

cu ceasuri sau punți

uneori cu dor

despre moarte

sau teama că otrăvit

fără leac ori rețetă

vor putrezi iubirile uitate

Apa spală acum poveștile

chiar și pe cele fără epilog

le pune la uscat

pe sârma neuronală 

uneori ghimpată

alteori fragilă

trec caravane pline

totul e curgere

chiar și poezia ta

vine la vale

în zăvoiul cu mesteceni

până uit

uit

și te îmbrățișez 

orfană și flămândă.

Mihaela Roxana Boboc

sept. 2015

* grupaj de poeme premiat la Festivalul Național de Literatură, Agatha Grigorescu Bacovia - 2015 (mențiune)

Mâini. Frici. Iubire

am alunecat în zilele lui răpciune
și nu,
n-aș putea să scriu un poem despre asta
versurile ar fi o schiță fără semnătură
două mâini care nu se ating
și fricile mototolite în sân
știi
joaca asta de-a Dumnezeu
are totuși ceva bun
numărătoarea inversă
a început
3...2...1...
la final putem deschide coperțile
a fost iubire.

Azaplar - Tudor Cicu, editura Rafet, 2015 (proză memorialistică)

Azaplar e chemarea copilului care-și cântă copilăria la ”Cavalul fermecat”, așa cum intitulează autorul, un fragment din această carte.

Este o carte la care nu ai cum să rămâi pasiv – ori salți alături de copii prin curtea prăfuită, ori ești pe drum în căutare de peripeții, iar când simți că ai obosit, prinzi ocheanul și vezi cum, departe, personajele se deschid ca un cufăr vechi, din care sufletul se îmbracă în lecții de viață.

Am selectat câteva din pasajele memorabile, atât pentru povestea lor cât și pentru povestea din spatele poveștii:

Când intram cu codrul de pâine în vie: ”Stau și mă întreb: ce puteri miraculoase poate da unui copil, simțământul de proprietate?

Numai faptul că rămăsesem singur, în toată via, îmi da sentimentul de învingător și, în consecință, de proprietar al acelor locuri. Via în care intram în copilărie, doar cu un codru de pâine, devenea amfiteatrul unor mari imaginații. Astăzi pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie, doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie.

...Dacă aș fi cititorul dincolo de imaginea tabloului prezentat, oare ce mi-aș dori? O lume pe care scriitorul ar vrea s-o redea cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca s-o poată privi liniștit, de acolo, de sus. Lumea asta va fi ca via pe care ai sădit-o cu propriile mâini.

Și în continuare, T.C. face referire la Ieremia proorocul. Pe mine m-a dus imediat gândul la Psalmul 79 a lui David: ”Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta,/ Şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit ţie.”

Iată cum tablourile se succed de la copilărie spre maturitatea scriitorului, care nu a uitat nicio clipă că rostul scrierilor este să clădești cu iubire o lume aparte, pe care cititorul s-o recunoască ca parte din Creator.

Concluzia vine mai târziu în fragmentul Fata lui Macsude: Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, gândul mă trimite la rostirea filozofului care înțelesese că ”Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârșirea ei”.

Un Șperlă voinicul: ”Îl durea, dragul bunicii, tot ceea ce nu văzuse și nu auzise, tot ceea ce se petrecea sub ochii lui, dar el nu avea încă ochi să vadă și nici urechi să audă...”

Iată cum mâhnirea împăratului se traduce într-un dor pentru ceva ce n-a văzut, ori auzit, dar simțea că se află acolo.

Să fie acesta dorului scriitorului, care simte că sunt încă multe cărări neumblate în desișul gândurilor, și uneori doar teama de a pătrunde în tainele firii îl împiedică să le descopere? Nu e cazul lui T.C. care a săpat la rădăcina propriilor trăiri, și le-a dăruit apoi cititorului însetat de poveste.

Dincolo se află marea: ”Zaharia Stancu spunea că zilele, odată trecute, nu se mai întorc. Mult mai aproape de adevăr este că și el se înșela. Scriitorii, mulți confirmă, cu asta se hrănesc. Scrisul lor nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcașul memoriei, o răsfrângere ca în oglinzile borgesiene, prin imensitatea spațiilor din univers.

...Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparații, spunea cineva.”

Și sunt de acord. Dacă scriitorii se hrănesc cu memorii, cu zile de abandon la picioarele muzelor, de ce n-ar fi cititorii, flămânzii săturați cu cinci pâini și doi pești, pe altarul poveștilor încrustate în suflet? Sunt exemple certe că hrana spirituală și-a dovedit întâietatea în fața naturii fizice a omului, și ceea ce a săturat mulțimile în pustie a fost întâi Cuvântul și mai apoi pâinea.

Continuă scriitorul în același fragment: De la acea ploaie, îmi veni speranța că nu era prea departe ziua când taina acelei zile avea să-mi aducă în suflet ceva mai puternic decât înțelesesem până atunci, cum că – în cer și pe pământ – sunt semne mult mai vii și pe înțeles, pentru cei care cred cu tărie în ceva.

Și iarăși gândul m-a purtat spre Evanghelia lui Matei, cap. 17: ”Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.”

Sfântul Apostol Pavel face referire la credința care poate muta munții (I Corinteni 13, 2) ca la un act suprem de credință, dar acest act rămâne gol dacă nu este însoțit de iubire, care să facă necesară mutarea muntelui.

Poate o carte de proză memorialistică, cum este Azaplar, să mute muntele imaginației spre timpul uitat al copilăriei? Poate deschide larg ferestrele spre suflet? Cu siguranță, da!

Proza lui Tudor Cicu este o matrioskă din care, rând pe rând, ies noi înțelesuri pentru cel care are ochi să vadă și urechi să audă.

Mihaela Roxana Boboc

Notă: Azi, 22 august 2015, a avut loc la Centrul Cultural ”Florica Cristoforeanu” din Râmnicu-Sărat, lansarea cărții de proză memorialistică ”Azaplar”, scrisă de Tudor Cicu.

Peisaj hipnotic

de vină e calul troian trimis în Troia inimii mele
cărămizi peste zidul plângerii
în spărtura dimineții
mâna ta strânge visul
la capătul lui nu e nimic
o bulă de aer își umflă toracele
semnele de întrebare devin umerașe pentru cuvânt
păstrează formula chimică
în care două molecule de hidrogen
respiră întâia oară
ce înseamnă pietrele aruncate în mijlocul altarului

ridic una care seamănă cu mine

pare o daltă pentru lut

cu care te încăpățânezi să pictezi tabloul din care

un Sisif răsturnat sfidează legenda

cuvintele urcă și coboară

într-un peisaj hipnotic

sunt aproape sigură

înainte de tine

am scris cu mâna stângă

pe atriul drept

de aceea nimic nu pare la locul lui

aprind lumânări ca un orfan într-un cimitir de vise

uit să sting lumina

(sau poate e doar teama de a te înlocui)

în cămara cu vinuri

Bachus e un alt Irod împătimit

mâncat de viermii conștiinței.

Cartelul metaforelor, sept-oct 2015, grupaj poeme Mihaela R. Boboc

http://issuu.com/mihaelaboboc/docs/cartel_final_nr._14-15__sept.-oct._

Lansare carte ”Cel mai frumos cântec vine pe furiș” - Ed. Rafet, 2015 la Biblioteca Județeană Buzău, 14 august 2015

Tudor Cicu, co-autorul acestei cărți, preciza ieri pe blogul lui:

”Azi, 14 august, 2015, în aula bibliotecii V.Voiculescu  din Buzău, a avut loc lansarea de carte „Cel mai frumos cântec vine pe furiş” (subintitulată Poeme în oglindă), având ca autori pe Tudor Cicu și Mihaela Roxana Boboc. Au fost prezenți scriitorii: Nicolae Pogonaru, Constantin Stan, Lucian Mănăilescu, Emil Niculescu, Dan Cramer, Ștefan Dima, Mihai M. Macovei, Dumitru K. Negoiță, George Lixandru, Nicolae Mușat, Viorel Dodan, Laurențiu Belizan, Laura Cozma, Aurel Anghel, Stan Brebenel, Viorel Frâncu, Dumitru Dănăilă, Doina Popa, Constantin Marafet,  Titi Damian, câțiva membri ai cenaclului ANTEPORTAS, printre care Alexandru Bolache și fiul Andrei, graficianul Ion Răduș, pictorul Valeriu Șușnea ș.a., și surpriza zilei: poetul LIVIU IOAN STOICIU.”

Mulțumiri fotografului de eveniment, publicistul și poetul Lucian Mănăilescu.

Câteva impresii personale de la eveniment: Buzăul a dat dovadă ieri de prietenie literară. O manifestare plină de căldură. Bucuria celor doi autori s-a transmis și celor prezenți, și cel mai important, așa cum am spus și acolo, meritul nostru a fost că am reușit să scriem o poveste împreună, privind atât în interiorul cât și în afara noastră. Empatia noastră a generat o carte de dragoste, în care, unul pentru celălalt, a îmbrăcat povestea în propriile trăiri și, împreună, am transmis-o cititorului mereu însetat de povești autentice.