Azaplar - Tudor Cicu, editura Rafet, 2015 (proză memorialistică)

Azaplar e chemarea copilului care-și cântă copilăria la ”Cavalul fermecat”, așa cum intitulează autorul, un fragment din această carte.

Este o carte la care nu ai cum să rămâi pasiv – ori salți alături de copii prin curtea prăfuită, ori ești pe drum în căutare de peripeții, iar când simți că ai obosit, prinzi ocheanul și vezi cum, departe, personajele se deschid ca un cufăr vechi, din care sufletul se îmbracă în lecții de viață.

Am selectat câteva din pasajele memorabile, atât pentru povestea lor cât și pentru povestea din spatele poveștii:

Când intram cu codrul de pâine în vie: ”Stau și mă întreb: ce puteri miraculoase poate da unui copil, simțământul de proprietate?

Numai faptul că rămăsesem singur, în toată via, îmi da sentimentul de învingător și, în consecință, de proprietar al acelor locuri. Via în care intram în copilărie, doar cu un codru de pâine, devenea amfiteatrul unor mari imaginații. Astăzi pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie, doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie.

...Dacă aș fi cititorul dincolo de imaginea tabloului prezentat, oare ce mi-aș dori? O lume pe care scriitorul ar vrea s-o redea cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca s-o poată privi liniștit, de acolo, de sus. Lumea asta va fi ca via pe care ai sădit-o cu propriile mâini.

Și în continuare, T.C. face referire la Ieremia proorocul. Pe mine m-a dus imediat gândul la Psalmul 79 a lui David: ”Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta,/ Şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit ţie.”

Iată cum tablourile se succed de la copilărie spre maturitatea scriitorului, care nu a uitat nicio clipă că rostul scrierilor este să clădești cu iubire o lume aparte, pe care cititorul s-o recunoască ca parte din Creator.

Concluzia vine mai târziu în fragmentul Fata lui Macsude: Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, gândul mă trimite la rostirea filozofului care înțelesese că ”Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârșirea ei”.

Un Șperlă voinicul: ”Îl durea, dragul bunicii, tot ceea ce nu văzuse și nu auzise, tot ceea ce se petrecea sub ochii lui, dar el nu avea încă ochi să vadă și nici urechi să audă...”

Iată cum mâhnirea împăratului se traduce într-un dor pentru ceva ce n-a văzut, ori auzit, dar simțea că se află acolo.

Să fie acesta dorului scriitorului, care simte că sunt încă multe cărări neumblate în desișul gândurilor, și uneori doar teama de a pătrunde în tainele firii îl împiedică să le descopere? Nu e cazul lui T.C. care a săpat la rădăcina propriilor trăiri, și le-a dăruit apoi cititorului însetat de poveste.

Dincolo se află marea: ”Zaharia Stancu spunea că zilele, odată trecute, nu se mai întorc. Mult mai aproape de adevăr este că și el se înșela. Scriitorii, mulți confirmă, cu asta se hrănesc. Scrisul lor nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcașul memoriei, o răsfrângere ca în oglinzile borgesiene, prin imensitatea spațiilor din univers.

...Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparații, spunea cineva.”

Și sunt de acord. Dacă scriitorii se hrănesc cu memorii, cu zile de abandon la picioarele muzelor, de ce n-ar fi cititorii, flămânzii săturați cu cinci pâini și doi pești, pe altarul poveștilor încrustate în suflet? Sunt exemple certe că hrana spirituală și-a dovedit întâietatea în fața naturii fizice a omului, și ceea ce a săturat mulțimile în pustie a fost întâi Cuvântul și mai apoi pâinea.

Continuă scriitorul în același fragment: De la acea ploaie, îmi veni speranța că nu era prea departe ziua când taina acelei zile avea să-mi aducă în suflet ceva mai puternic decât înțelesesem până atunci, cum că – în cer și pe pământ – sunt semne mult mai vii și pe înțeles, pentru cei care cred cu tărie în ceva.

Și iarăși gândul m-a purtat spre Evanghelia lui Matei, cap. 17: ”Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.”

Sfântul Apostol Pavel face referire la credința care poate muta munții (I Corinteni 13, 2) ca la un act suprem de credință, dar acest act rămâne gol dacă nu este însoțit de iubire, care să facă necesară mutarea muntelui.

Poate o carte de proză memorialistică, cum este Azaplar, să mute muntele imaginației spre timpul uitat al copilăriei? Poate deschide larg ferestrele spre suflet? Cu siguranță, da!

Proza lui Tudor Cicu este o matrioskă din care, rând pe rând, ies noi înțelesuri pentru cel care are ochi să vadă și urechi să audă.

Mihaela Roxana Boboc

Notă: Azi, 22 august 2015, a avut loc la Centrul Cultural ”Florica Cristoforeanu” din Râmnicu-Sărat, lansarea cărții de proză memorialistică ”Azaplar”, scrisă de Tudor Cicu.