am eliberat un monstru
din sălbăticia propriei singurătăți
îl aud urlându-mi în timpan
nimic ești
nimic
îl strâng de gât până mi-aud toate cuvintele
întoarse în piept
vino acum să-ți arăt umbrele schilodite de orice
formă de iubire
ai curaj să intri?
să-ți iei mortul să-l plimbi pe străzile orașului
și să-i arăți ce frumos se cântă
colindele
unui Iisus îngropat în peștera
unde singura suflare e dincolo de groapă
ce dacă
un copil îmi plânge în artere
și timpul se dilată odată cu venele mele
tablou grotesc
limbile atârnă de unica sfoară
care leagă pământul de cer
ai curaj să tai cordonul ombilical?
sufocat anotimpul
își injectează poeme în ochi
moartea devine terifiant de albă.
Uneori avem nevoie de răzvrătirea cuvintelor, chiar dacă ne doare ce rostim. Asta nu înseamnă că suntem ca la spitalul de nebuni. Deși pare A NE MANIFESTA cu astfel de refulări, împotriva ideii de poezie. Ideea că dragostea începe pe pământ, printr-un eșec, nu e nouă în poezie. Dacă poemul acesta ar fi fost „mut” i-aș fi sorbit cuvintele. Deși ele, cuvintele astfel construite, dor! Nuștiu de ce poemul acesta îmi amintește de fraza unui personaj dostoievskian cera spunea: du-te și valsează frumos la înmormântări! Un anotimp sufocat trece cu fiecare minut asasin prin fericirile noastre și nu știm cum ne-am simți într-un deșert cu salcâmi înfloriți și un nebun care îmi țipă în ureche de la o vreme: „nimic ești/nimic!” Vă spun toate acestea știind foarte bine despre ce vorbesc! Mă simt prin acest poem ca acel călător prins fără bilet într-un tren al vieții. Fără speranțe! Nu încheia astfel, anul acesta 2015! Dă-i și speranțe celui care vine după 2015. E un sfat.
RăspundețiȘtergere