Timpul mi-e mănunchiul orelor cuminți
când îți ascult pașii pregătiți de un nou drum prin mine
tu ai râs, neștiind că adevărul meu nu încape
în umbre alungite pe hârtie,
cerul pare cu un anotimp mai aproape de tine,
dar tu dai din umeri,
ce nevoie ai de cer dacă pământul ți s-a umplut de miresme
suntem la un pas distanță de o nouă dimensiune,
între ochi și inimă ceasul și-a îndoit acele
îmbrățișându-și trupul firav,
aici și acolo sunt doar polii opuși ai absenței
o durere surdă îmi zvâcnește în palme -
timpul nostru nu s-a născut încă,
își trăiește singurătatea precum
pustnicul subțiat de patimi,
între plus și minus
Dumnezeu a așezat poezia
punctul neutru în care iubirea adoarme la piept
nemângâiată.
05 apr. 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu