mă dor anii
pierzându-și urma, copile,
când îți așezam maci în păr
lumea era un câmp imens de zbateri,
tresar și-acum în fiecare petală neatinsă,
timpul e la un pas în urma noastră și coase de zor,
vom înălța în vârful memoriei
o pânză plină de culori și noduri,
nimeni nu va trece prin noi
fără să lase un semn,
la capătul călătoriei vom ști că viața nu e drumul străbătut
între două ploi,
nici măcar umbrele culcate la pământ,
doar liniștea din forfota zilei
îți va aduce aminte
de mâinile mamei
așa cum îți desenează zorile
ca o taină pe care-o porți dincolo
în văgăuna sinelui
tălmăcind toate întrebările
cu un sărut.
04 apr. 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu