Culoarea e singurul meu adăpost

Te privesc obsesiv din unghiul meu 

amprenta ta pe fiecare pânză de paianjen,

sunt cortine pe care le-ai lăsat trase

și lumini care te-au orbit,

dincolo de toate o foame absurdă

de dragoste,

neastâmpărul privirii mele

mușcând din anotimp,

ești atât de femeie mi-ai spus

și te-am crezut cu fiecare sărut

trimis din colțul tău

locuit de flori sălbatice;

n-ai vrea să trăim pe vreme de furtună

câte trăsnete să împărțim

până să ne lecuim de singurătate,

nici dorul nu ne mai ascultă 

în oricâte nuanțe ne-am picta 

rămânem mai goi 

decât muntele golaș

unde te-ai răsucit pe călcâie

m-ai prins de mână zicând

să nu mai fugi

te-am crezut

din clipa aceea

culoarea e singurul meu adăpost.

2014