te port prin anotimpuri
în ape repezi de munte
îmi scald orele
fără spații sau virgule
pensula ta alunecă pe trupul însetat
coloane se desprind din contrastele zilei
mă pironesc în locul muzei
privește-mi ochii
vorbesc ceea ce carnea tace
frunze se ridică din pământ
să-mi îmbrace nudul
le dezbin
până ce iarna se topește sub călcâi învinsă
atunci pot rosti cuvântul care ucide liniștea
primăvara este o amantă flămândă
mirosind a flori de câmp
am brațele pline de neliniști albe
străjerul verii mă oprește nedumerit
îl ating pe umăr să-mi simtă poezia
o căldură stranie mă alipește la piciorul pădurii
ascult plânsul larvei iar mușuroiul furnicii mă odihnește
adorm cu sufletul în toamnă
copaci cu degete subțiri ating cerul
în crâmpeie de rugă
arămiul mă răscolește
îmi plec fruntea
capătul poveștii nu e în sarea durerii
sub picioare o trapă mă absoarbe
poți picta dincolo?
24 apr. 2014
pictura © Mihai Cătrună
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu