Mama atinge bulgărele rostogolit din lună

mama scoate timpul din mânecă
îmi șterge lacrimile 
apoi ține soarele sub genunchi
candela din suflet întinde brațele  
spre copilul din mine
hai să vedem zăpada cum se așterne domol
peste creștetul poeziei
drumul mi se încurcă în snopii de ceară
mama atinge bulgărele
rostogolit din lună
să înghită nopțile 
când sfinții coboară din icoane
și mâinile ei
dezleagă șireturile copilăriei 

să mă ierți, mamă
scriu rar deși
poeții spun adesea 
te iubesc
pânza se țese singură
copilul întinde pasul dincolo
doar ochii țin dimineața flămândă
adulmec orele duminica
când timpul e o anafură în potirul cu vin
și tu stai înăuntrul lui
cu soarele sub genunchi

să mă ierți, mamă
poezia seamănă cu tine
are trupul iernii și prea mult dor în raniță
aleargă sălbatic prin lume
și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie
pe care ai așezat copilăria
prefăcută în chihlimbare.


 
La mulți ani, mamă!
16 noiembrie 2016

Printre rânduri, Dumnezeu...

azi poezia mea lăcrimează

vina e a celui care lovește piatra cu ecou

până iese din ea sânge și apă

a ta că umpli vasul cu speranțe și-l golești la asfințit

când lumea e doar o cârpă îmbibată de emoții

croiesc vise fără mărime

ora 25 mă prinde cu un pas în afara timpului

printre rânduri, Dumnezeu

scoate visele din joben

și le așază pe frânghia cu poeme

din care scot rând pe rând matrioșce

niciuna nu poartă chipul tău când plouă

nu-și reazemă gândurile toamna

când aleargă desculț prin mine clopotul din turn

ce mici și singuri ne naștem

și cât dor încape în fiecare vers răstignit pe durere

printre rânduri, Dumnezeu

pune la uscat poeme

apoi îmi șterge obrazul de-mi vine s-o strig pe mama

să-mi aducă coltucul de pâine

dinspre altarul copilăriei

tata pocnește scurt din degete

chemând norii și eu întineresc în paginile întoarse

până la oase scriu ceva ce știu

că moare în tine și mă naște plăpând

în firul ierbii am ascuns cuvinte

te-am ascuns când nu știam să-ți strecor poeme în buzunar

privește orașul acesta cum a mai tăiat o felie colorată

și soarele se lipește precum o vată de zahăr de buzele copilei

ziua se desenează blând din mâinile mamei

mirosind a pătrunjel proaspăt și viața se ridică

printre rânduri...

Impresii din ziua lansării ”Silabelor orfane” - 22 oct 2016

Cei mai mulți dintre cei care-mi citiți blogul, v-ați obișnuit să mă exprim în vers sau culoare. 
Rareori am ales o altă formă de comunicare.
Totuși, ziua lansării cărții ”Silabe orfane”, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, a fost atât de specială, încât vă las aici impresiile împărtășite celor care mi-au fost alături la eveniment.

Au vorbit despre carte: Laurențiu Belizan, Nicolae Pogonaru, Lucian Mănăilescu, Laura Cozma, Gina Zaharia, Petruț Dinu, Alexandru Bolache, Simina Maria Sima, Ștefan Dima, Constantin Bucur, Cornel Diaconu, Dan Camer, Roxana Elena Iancu.

Mulțumesc!

”silabe orfane se desprind de mine
și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o
cu buzele pline de pământ
doar eu mă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii
cândva o să revin, copilă, într-un anotimp
purtând în brațe snopi de zăpadă.”

 

sâmbăta

sâmbăta bat cuie în indiferență
pironesc pe cel care nu poate fi răstignit
păgânul din mine
ascuns de orice formă de empatie
acela care mă arată cu degetul râzând de iubire
când mă cuibăresc ca un prunc în brațele deznădejdii
și îmi legăn orele în poeme -  chibrit
o singură scânteie și pământul se răstoarnă pe muchiile durerii
insomnia își târâie pașii abandonându-mă cuielor
care se răsucesc înăuntru ca o păpușă vorbitoare
ea nu cere nimic
spune atât
în lumea în care m-am născut
cresc sfinți cu spini înfipți adânc în carne
copiii lor cresc bătrânii timpului nostru ca pe niște jertfe fără altar
și dincolo e pragul subțire
unde Dumnezeu așteaptă o oră tăiată din calendar
ca omul să-și recunoască
memoria și să tacă brusc.

din ”Silabe orfane”, Ed. Rafet, 2016

Invers

acum privesc strada îmbibată de emoții
dragostea mea fuge într-un tablou vecin
ea îi amestecă cafeaua cu degete lungi
și beau încet ce am început noi
totul e invers de cum ar fi trebuit
buzele mele sunt pe gâtul poetului
el doarme în brațele tale
scriind într-un ochi de sticlă o realitate răsturnată
dincolo se doarme cu spatele gol
înfig cuțitul în perna de alături
penele se întind pe corpul meu
în căutarea unui alt vis
ies din trupul care se agață de mine
și trimit corăbii de polistiren pe apa copilăriei
acolo mă așteaptă el
îmi spune să privesc cerul vânăt
să-mi vindec rănile
Dumnezeu să-mi prindă copcile din creștet
și culegând castane în miez de octombrie
ecoul să răspundă primul
înainte să te strig
înainte să te caut
eram o nălucă 
dansez cu fata care mi-a furat poemele
inima ei e străvezie
inima mea bate
bate
dansez în cuvântul din care am plecat
citește invers.

Octombrie și tu (II)

Am îngenunchiat la troița unui alt octombrie
ploaia îmi deschide rănile
mă legăn împreună cu toate fricile
oasele se aliniază încet
corpul rămâne în poziția fetus
sunt gata, mamă
să mă nasc din nou
ca prinzând din urmă culorile
să alerg prin morțile imaculate
șiroaie de perle cad în capcana sunetelor
am mai fost aici
în punctul care se pierde odată cu aburul tunelului
gura ta se mișcă deși nu aud nimic dar simt
țigările își frâng cercurile în palma mea am ocrotit un șoim
când mi-a vorbit despre oameni
avea ochii blajini
de parcă ar fi plâns odată cu mine
visez ploaia și ea îmi răspunde bătându-mi în geam
până modulez vocea
chitara din suflet cântă oval
dacă ai citit până aici
înseamnă că ți-a fost dor

tunelul mă aspiră din nou
tata mă trimite în lumea
din care ies poeme cu gâtul strâmb
deschide ochii copile
azi am desenat crochiuri 
și mâna ta cădea pe umărul meu gol
îți zâmbeam ca unui anotimp 
din care scot uneori file
să le îmbrac de la epilog spre primul sărut
dacă ai citit până aici
m-ai așteptat cu poezia lui octombrie în palmă.

Verde de Paris

Eram în miezul lui septembrie
fără să-mi dau seama cum ferestrele se împachetau
în cadoul din cadoul din ambalajul cuiva
care nu crede că toamna se desface precum o castană coaptă
din temnița verde
mai verde decât Parisul pipăit o singură dată
cu degetele boschetarului
din colțul camerei
pe care filmul voalat
l-a iertat de neputința de a păși drept
prin atâtea lucruri strâmbe

vedeam Tour Eiffel prima dată
lângă mine o fată din grup plânge și se ciupește de mâna
cu care și-a întins fardurile pe pleoapa zilei
”mi-am dorit atât de mult...e un vis...”
eu am lacrimi în ochi 
empatia nu mă iartă nici acum
trăiesc prin visul fetei din grup
al cărei nume l-am uitat în cincisprezece ani
mi-a rămas nodul din gât privind o viață neîmpachetată
cum iese din cutie în cel mai nepotrivit moment

trei fluturi monarh îmi țin de mână cei doi copii
cu bube de sfinți și căzături inexplicabile
e miezul lui septembrie
și nimic nu se mai leagă
mă gândesc doar la planetele trecând cruciș prin mine
și asteroidul legănându-se spre alte dimensiuni
poate și acolo o fată
întreabă un sfânt 
dacă fluturele în plus e pentru ea
și cât costă o pereche de aripi
de închiriat.

18 sept 2016 

Sub pietrele reginei (Balcic)

Balcic doarme sub pietrele reginei
la țărm miroase a trandafiri 
gândurile mi se amestecă târziu
într-un coniac cu pepsi
oamenii își pun pe degete promisiuni
împletesc poeme peste care toarnă un pahar
all-inclusive

mulțimea pestriță se odihnește pe buza mării
printre selfie-uri și zâmbete sărate
oamenii mint frumos
despre sentimente ei înșiși sau orice altceva 
îi pune la adăpost

ajunși la capul Kaliakrei
putem poza relaxați
ne-a mai trecut o iubire așa că

am cumpărat o sacoșă de roze în toate nuanțele
să ne țină verile calde
ca pâinea pe vatră
copilăria e tot mai departe
mamele în vârstele toamnei
seamănă cu perlele pe care le înșir la gâtul subțire 
al poeziei
nu mă mai doare nimic,
tată!

Un suvenir din carnea poetului

i-am cerut ploii să te scoată din norul de graffiti
unde scrii despre poeți
cum îmbrățișăm cuvinte și din ele țâșnesc pietre 
până curge sânge din coasta ta
fără mir femeia șterge cu părul capului dimineața 
se vede albă ca o nălucă 
de la un timp poemele ni se vând la un leu bucata 
oamenii iau un suvenir din carnea poetului 
un dram de noroc
și poate o celulă - să împartă aceeași temniță a gândurilor 
de altfel toți știm să mânuim săbii 
din burta neputincioasă a iubirii 
se eliberează irozi și iude
poporului flămând.

duminică

te găsesc în același loc
printre crucile inegale printre viețile mai mult sau mai puțin șterse din condei
tresar melcii aduși de ploaie
aburul neliniștii se diluează ca o masă tumorală
în remisiune
”iubi-te-voi Doamne”
până când o să învăț să te iubesc ca pe scâncetul copilei mele
întâia oară
în dimineața de mai
saltă cuvinte
din pâlcul durerii
copila mea vine cu fața spre lume
eu tac cuvinte
tac
și mă întorc cu umărul stâng spre tine
zic  -  Dumnezeu e cel mai frumos orb
de îmi așază poeme în brațe
în loc de flori.