Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine
și toate iubirile cărora le-am dat drumul
aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișate
femeia suspină în așternut
las-o să-ți fie poezie
să-ți răsară în liniile întrerupte
să o privești din virgula cu care desparți
gândurile ca pe niște silabe orfane
cum ar fi să îi strecori în palmă
epilogul
în care singura noapte
și-a întors ridurile
înspre copilărie

cum ar fi să mă găsești
la jumătate de puls
să-ți bată grăbită o inimă
care nu-mi aparține

într-un moment de rătăcire
să-ți iubesc fiecare fragment
în care m-ai descompus

fără să întrebi de ce
de ce

morții se acoperă cu pământ
și cei rămași aud continuu cuiele lovind în sicriu

terapia aceasta
când lovești cu versurile
de toți pereții
și speri că cineva îți răspunde
sunt aici
am trăit și eu în tine
sunt la capătul străzii unde
mi-am construit alt epilog
râd zilnic
adorm haotic
și cel mai adesea (te) iubesc

până aici nimic nou
mi-am luat în cârcă iubirile
le urc în turn ca pe niște fecioare
le leg la gură
ce ochi frumoși au spaimele mele

cum mă privesc ca pe un nebun
ce e cu tine aici
nu ești pasăre
nu ești vis
nimic ne ești

cum să explic
ce frumos cad îngerii
toamna

simt miros de frunze putrede
peste oras
ațipește ploaia.

Recviem pentru un vis (al cincilea anotimp)

Al cincilea anotimp se naște fecund 
din crâmpeie de emoții
am mai fost în visul acesta 
pe faleza îngustă
țin în palme castane coapte 
și mă hrănesc amniotic din cuvânt
pot să merg cu tine la braț
să-mi fiu din nou copil
fără cicatrice
în placenta acestui anotimp
doarme embrionul unui vis
îl las să crească
rotund în pântecele meu
minutele se sfărâmă-n ceasul al doisprezecelea
aproape te-am crezut
vei coase mâneca lipsă
peste aripa lebedei din poveste
și totul va fi la loc 
înainte de prima silabă

simți cât suntem de liberi
să ne plimbăm amețiți pe străzile măturate
de orice formă de empatie
șoldurile poeziei mele se mută de pe un poem pe altul
sunt de acord cu toate dezacordurile mele interioare
și asta 
dragul meu
îmi dă un tonus suficient de bun
încât să intonez 
un recviem pentru visul care se divide doar
la el însuși.

Calul sălbatic

siluete prelungi în brazdele zăpezii

la periferia orașului

”once upon a december”

viața mi-a sărutat părintește fruntea

și m-a trimis în ruinele acestui trup

am strâns în pumn vers după vers

le-am ascuns uneori sub clopot

să răsune în zorii lui april 

există fericire când pictezi ferestre 

în mormânt

și muzica e tot ce rămâne din ultimul sărut

când bate toaca prelung peste punți ridicate din nimic

îți spui că dimineața așază cadavrul iubirii

în răsaduri la răspântie de drum

te hrănesc din colții de gheață ai cuvântului

înfig târziu țurțuri în singurătate

cu precizia fotografului

care așteaptă lumina ca o săgeată în gura cerului

nanosecunde de extaz 

apoi poemul se întoarce ca un făt în pântec

gata să iasă în lume

cu buza de jos 

ca o semilună răsturnată

există fericire dincolo... 

când te rup precum o anafură

și viața rămâne calul sălbatic

pe care-l încalec în zori

gonind peste cuvinte.

Poeme în ochi

am eliberat un monstru
din sălbăticia propriei singurătăți
îl aud urlându-mi în timpan
nimic ești
nimic
îl strâng de gât până mi-aud toate cuvintele
întoarse în piept
vino acum să-ți arăt umbrele schilodite de orice
formă de iubire

ai curaj să intri?
să-ți iei mortul să-l plimbi pe străzile orașului
și să-i arăți ce frumos se cântă
colindele
unui Iisus îngropat în peștera
unde singura suflare e dincolo de groapă

ce dacă
un copil îmi plânge în artere
și timpul se dilată odată cu venele mele

tablou grotesc
limbile atârnă de unica sfoară
care leagă pământul de cer

ai curaj să tai cordonul ombilical?

sufocat anotimpul
își injectează poeme în ochi
moartea devine terifiant de albă.

Fata morgana

ai dreptate
toamna aceasta blândă nu seamănă cu nimic
nici cu mâinile mamei asprite de vreme
deși le strâng la piept
în poeme
vocea ta sună cu ecou
pe acorduri beethoveniene
te iubesc te iubesc te iubesc
până uit că
nu pot să respir nopțile
și te îmbrac ca pe o cămașă de noapte
nu mi-e bine
îți strig
și durerea devine același trup cu dimineața
sărutând tâmplele cuvintelor
ți-am fost o umbră
și m-am întins peste șovăieli
ca o fata morgana
alchimistul și-a scos creioanele din sân
și scrie pe obrajii mei
între secunde e mereu un Dumnezeu care absoarbe timpul ca o sugativă
peste uitare.

Să-l întorci în dimineața cu dragoste

Doar fereastra înghețată îmi cunoaște taina

așa cum stau cu buzele alipite de geam

și mă rog încet

să mă gâdile în talpă firul de iarbă

alergând spre tine

mi-e de ajuns să-mi fii umbră

când singura suflare vine din spicul de grâu

și visul din vis se sparge monoton ca un balon de săpun

acum suntem față în față

privești la mine ca la un poem de marginile căruia apuci încet

să-l întorci în dimineața cu dragoste

îmi săruți ochii și pui un scut

între toate formele sub care m-ai modelat în cuvânt

mă chemi în lanul scuturându-se a vânt și uimire

aproape îți simt gustul iscat ca o furtună

pe chipul tău e vară de mă topesc în frunza melcului

nu știu cum

trandafirul roșu îmi crește în palmă

suspinând.

Toamna - colivie de frunze

Era în ziua cu toamnă

frunze se zbăteau

între noi – un cer de vrăbii

prinse în ferestre imaginare

în anotimpul fără colivii

te prind de mână

să opresc emoția

dă-mi timp să fotografiez

tabloul din tablou

acesta de acum aleargă liber prin mine

îmi sare dintr-o mână într-alta

„ai ochi de felină îmblânzită

în aerul tare al poeziei”

duelul începe

cuvintele vor săpa tranșee

și singurul câștigător e la celălalt capăt

al visului

încă râzi

dintr-un gând într-altul

o să-ți mușc buzele 

și o să iasă cel mai bun poem

pentru noaptea în care gâtul lebedei

va privi înăuntru

semn că ne-am întors în noi.

Punctul pe noapte

Toamna,

când pornesc în spate cu o iubire nouă

păstrez în mâini o gutuie

imperfect de galbenă

n-am găsit

sinonim pentru copilărie

dar toamna,

când mi-e dor nebun de tata

știu că ultimul cuvânt nu e niciodată cel pe care-l spui

în prag de rămas bun.

Octombrie

se înalță pe vârfuri

octombrie despre care tăcem 

scriem

iubim

si le amestecăm până iese cel mai bun cocktail;

cu tine nu știu unde se termină ziua

cel mult pot pune punctul pe noapte

acolo unde se deșartă visul meu în poemul 

din care bei

cu nesaț

pentru că toamna, 

destram norii 

doar ca să-i adun în ochiul de pădure

unde dimineața ne prinde grăbiți

să încheiem nasturii poeziei.

Îmi ascund teama - 

am locuit 

într-o cutie poștală

fără scrisori

pentru că toate cuvintele sunt la tine dinainte de a mă naște

te aștept să-mi întorci inima

cu fața spre răsărit

azi merg pe podul din sticlă

fără să privesc în jos.

Caleidoscop

*

1. Viața îmi pare curcanul

umplut cu tot bălegarul existenței

un regret în plus îndeasă durerea

până la refuz.

Da! scriu din temniță

una fără ferestre

cu ziduri groase

aproape mutilate de scrijelitul unghiilor

Dumnezeul meu e umbra

o prind în scheletul nopții

până la răsăritul pe care-l văd

adunând silabele frânte

din coșul cu poezii

mai e cale de-un ceas.

2. Ceasuri. Răsfrânte/prelungi

ore ticsite de indiferență

am văzut un copil murind în genunchi

și n-am clipit

mi s-a părut că apa a luat până și strigătul mamei

abandonul perfid în fața morții

m-a scuturat de poezie

am zis Tatăl nostru în gând

să mai trec o punte.

3. Punți. Te aud vorbind despre punți

nu sunt tâmplar 

dar aș înfige un cui în groapa cu lei

unde mă arunci când simți

pământul fugindu-ți de sub unghii.

Agăț târziu în cui o raniță veche

am călătorit și dincolo

dar m-am întors speriată 

că lumea era un dop de plută

într-o mare cu vin sec.

4. Sec. Inund un colț unde am pătruns

o singură dată

în ziua cu moarte. Erau tâmple reci

și miros greu...

Tata zguduie zidurile temniței

din care zic că scriu despre viață
ceasuri

punți și

nimic nu iese viu

afară de copilul neîmbrățișat 

care se agață de gât

fluierând a pagubă și dor.

5. Dor. (Mă) dor călcâiele nopții

până aici nimic nou

am învățat să merg pe vârfuri

pe poante baletul rusesc e o matrioskă

în care astup iluzii cu precizia groparului

care neavând nimic viu în jur

își îngroapă propria moarte.

6. Moarte. Cuvânt prelung

cu șolduri pline legănând 

anonim

cu brațe firave

copiii nenăscuți.

Nu știu dacă din mine iese sufletul

sau doar teama.

7. Teama. A explodat în mii de oglinzi

și i-am zis Mamă

când m-a durut să sug la pieptul ei

de atunci trec prin lume

copil neînțărcat

și laptele ei mi-e venin.

Caut șarpele care să muște mărul

primul

și să cadă otrăvit.

8. Otrăvit. Și ce? vei spune

fiecare vraci își cunoaște sfârșitul

și pleacă ducând senin la buze

otrava.

Chiar și tu

care zâmbești crezând că nu ești vraci

știi cum să-mi torni în suflet licori

fără rețetă.

9. Rețetă. Au ajuns să prescrie 

cuvinte fără noimă

antidepresive

pentru orice boală de trup sau suflet

totul e în mintea ta!

când sapi labirinturi 

din care ieși mai încurcat cu o iubire

fără leac

10. Leac. Nu citesc în cafea

nu văd drumuri lungi

nici măcar o linie care să despartă 

cuvântul iubire în trei silabe

aruncate la răspântie cu ecou

în pământ roditor.

Pesemne calc printre pietre de ceva timp

de nu mai șchiopătez în fața nimănui.

Mă culc pe-un vers fără epilog.

11. Epilog. Am rupt gratiile inițial cu sete

dar m-am întors în temnița din care

scriu sec

despre viață

cu ceasuri sau punți

uneori cu dor

despre moarte

sau teama că otrăvit

fără leac ori rețetă

vor putrezi iubirile uitate

Apa spală acum poveștile

chiar și pe cele fără epilog

le pune la uscat

pe sârma neuronală 

uneori ghimpată

alteori fragilă

trec caravane pline

totul e curgere

chiar și poezia ta

vine la vale

în zăvoiul cu mesteceni

până uit

uit

și te îmbrățișez 

orfană și flămândă.

Mihaela Roxana Boboc

sept. 2015

* grupaj de poeme premiat la Festivalul Național de Literatură, Agatha Grigorescu Bacovia - 2015 (mențiune)