Miercuri

nu e despre stări furate ori despre poemele adultului / 1 Iunie vorbește despre copilul din noi / cel pe care nu l-am cărat prin desișul zilei / l-am lăsat să ne aștepte cuminte în spațiul din care pleci pentru a te întoarce / definitiv / la vârsta când nu mai dai nimic și totul rămâne al tău // se spune că omului îi trebuie un vis să suporte realitatea / vezi iubirea împarte viața - înainte și după / niciodată la fel // mamele știu / când li se naște prunc /  floarea de nu-mă-uita din piept privește cu recunoștință / știe că / oricât de urâtă ar părea moartea / copiii se agață de lianele părinților / taie cordonul ombilical / când la rândul lor părinți / strigă timpului să rămână pe loc / iar El / din codrul înțelepciunii rupe anafura copilăriei / odată cu prima gură de oxigen / cerul rămâne sânul după care tânjim // am vrut să-ți spun atâtea lucruri / dragul meu / dar tot eu am învățat de la tine / așteptarea / și punctul  / se pierde ușor în nodul din gât // azi ar trebui să înălțăm zmeie.

Marți

nici urmă de soare
în a osutăcincizecișidoua zi din an ploaia
și-a îndesat mâinile în buzunare
a ridicat din umeri 
și a mers mai departe
pe drum lavanda se învecinează cu rapița și macii
tabloul contrastant se adapă la aceeași fântână
din care am scris azi cel mai lung poem pentru tata
sunt la o săgeată distanță de copilărie
o văd pe mama peticind timpul 
simt cum îi cresc nopți în tălpi
acum că nu mai contează poveștile
depănate în ceasurile prelungi
nici părul meu mereu în dezordine
nu mai mângâie zarea
mă lepăd de sensuri de promisiuni de dureri 
mă lepăd
iau apoi în brațe copilul din mine
marți e despre cumpăna din fântâna cuvântului
despre ciorile care zboară prea aproape de leșuri
și atingerea aceea desprinsă din răpăielile de pe streașină
două corpuri neavând nimic împrejur
decât propria viață
ea devine câmp el doar un pârâu
prin venele ei
ea secetă el hrană
și unul într-altul pământ și uneori cer
prea mult 
știu 
rugăciunea se ridică precum o pasăre de noapte 
când mă întorc pe partea stângă 
(a)dor(m).

Luni

deschid fereastra gândului 

că ai putea pleca într-o zi
la fel de ușor cum ai șopti sărutul
între buzele mele 
și eu nu ți-aș răspunde
de teamă să nu pierd ultima fărâmă de logică
care divide zilele egal
între ploile-poeme și iubirea asta absentă
veghează nestingherit cuvinte 
să te iubesc ar fi o joacă de copil
doar și copiii strâng iubirea în pumn
până la abandon
acum respir fumul dintre noi până când
imaginile se închid în fermoarul serii
o altă femeie se ridică pe vârfuri
și aruncă peste bord năframa galbenă
a dimineții.

Labirinturi adormite

Nu sunt eu
eu
eu îmi doream să exiști și după ce voi goli sticla aceasta
voi pune dopul peste cuvintele nespuse
între noi
corăbii mute 
la semn vom umple zarea de pași
călcâiele ne vor lăsa dâre pe cer
și nu vom ști dacă am alergat pe buza unui vitraliu
sau sângele s-a colorat la capătul unui vis
intrând unul în altul
labirinturi adormite

zilele se alungesc dragul meu
de-a lungul falezei trupurile noastre
fără miză
se întind după soare
peștii se zbat să prindă pâinea trecătorilor
se scufundă ritmic și argintul lor
devine piatră
din când în când un înger tulbură apa
în zadar
omul de la fântână așteaptă un om 
care așteaptă alt om să iasă din carapace
odată cu ploaia
viața sare din tipar
ca o literă scrisă cu majusculă

mă scutur de culorile nopții
îmbrac verdele și tot ce mi-a rămas
încape în bagajul de mână
avionul decolează absent
stewardese cu buze roșii îmi arată un culoar lung
fricile se ghemuiesc între centurile de siguranță ale pasagerilor
dar eu știu 
între cer și pământ
ești tu
tu
tu care n-ai încăput în niciun vis
nici măcar în carapacea omului care a așteptat alt om
să se vindece de omul care i-a scris pe suflet
poeme - corăbii.

  

Ziua Învierii

Soarele răsare în taină
să zicem munților să-și mute dorul
de cealaltă parte dimineața și-a înghețat lacrimile
și îngerul a alergat la mormântul gol
să zicem fraților cum
femeile miruiesc cerul
lumânarea pâlpâie sub privirea ta
te rogi încet să mai rămână în noi
știu că se va stinge
când vei muta orizontul
peste alte zeci de cuvinte
oamenii vor duce cu ei 
lumina
în candele mici
și tot ce va conta e mama care și-a înfășurat în giulgiu sufletul
pentru Înviere.


p.s Celui care mă ridică din moarte cu un singur cuvânt: Bucurați-vă!
   

Ema, cămara poeziei...

Ema(nuel) e numele copilului meu. Ema e coridorul prin care alerg desculță de patimi. E acasă, fără a fi un loc anume, e momentul meu de respiro în beznă. Ema îmi citește seară de seară poemele, se învelește în ele. Copilul meu adoarme la sânul poeziei și candela ei veghează. ”Cămara ta, Mântuitorul meu”...se aude ca un refren abia șoptit. Cu genunchii la piept, Ema mă roagă să cânt din nou. A doua, a treia oară...Până se aude doar toaca lacrimilor bătând prelung, ca o rugăciune.

Ema sunt eu...

da, Ema

da, Ema

am iubit și eu 

o dată la întâmplare

avea șoimi în privire

și otravă pe buze

m-a sărutat

a doua oară m-a căutat în seara fără lună

decupam poeme

și le numeam după mine

mi-a cerut un timbru să-mi trimită cuvântul

dincolo

l-am sărutat

până s-au chircit toate abandonurile

în pântecele meu

era deja iarnă

fetușii lepădați ai iubirii

suflau peste hornuri

în anotimpul acesta sterp

uneori râde copilăria

la sânul mamei

nu îl pot numi

cu diminețile oarbe

nu-i pot face chip

să-mbătrânească între spaimele mele

mi-e atât de sete

sorb seva umbrelor

aruncate de trunchiuri de copaci

și nu blestem

nici măcar în gând

că am venit prea târziu

să-i nasc copii de hârtie

să-mi fie...

da, Ema

m-a iubit și el

anonim 

atipic

amorf

toate ale lui încep cu prima literă

chiar și primul sărut

e un adagio 

care nu poate fi rostit

între timp

ceasul își astupă timpanele

așteptarea ticăie surd

ziua își scoate monedele din buzunar 

le aruncă în mijlocul pieței

privind cum mâinile

sunt cupe lacome

pe care nimeni

nimeni

nu le poate opri.

În ziua care nu anunță nimic

O frică rece paralizează șira spinării
sunt umbra aruncată peste bord
în ziua care nu anunță nimic
o pălărie galbenă îmi întinde mâna
iau locul unui pasager
și norii alunecă-n pleoape - îngeri căzuți 
abia respirând 
întorc punctele cardinale
în busola din piept,
apusul pătimaș e răsăritul de mâine
clipa se sparge în pumni cu furie
o lume oarbă vede întâia oară dimineața
noi mai rătăcim 
în tabloul impresionist
două umbre la distanță
au chipul ploii
ceva urlă în noi când răsucim cheia
un reflex pierdut
apucăm timpul de degetul mare
și tace.

Și vântul să șoptească în cer

de la naștere nu ne mai aparținem
punem cărămizi peste soare,
plămădim cuvinte
din lut subțire
până îmi strâng visul în brațe -
tu râzi
neștiind cum ascund în tine
comori
târziu să le descopăr, aproape sfinte;
în dorul rarefiat
timpul e trandafirul galben
prins în poem -
se înalță pe vârfuri
să prindă zmeie stejarului
și vântul să șoptească în cer:
există fericire dincolo
când inima e luntrea
traversând Veneția malurilor rupte,
doar un pod ne desparte
și bucuria va merge cu tălpile goale prin noi.

Cuvinte

Cuvintele lovesc apa

cristalul lor intră în mine

cu brațe de zeiță hindusă

apuc să scriu despre

dragostea dintre atom și moleculă

ca și cum ar mai conta

să-mi înșir mătăniile

pe glezna trădării tale.

*

Începe o noapte lungă

fără vise

sistolă frântă

inima mea

joacă într-un film prost

e de înțeles

leșurile s-au înmulțit la marginea poeziei

le sticlesc ochii și vorbesc despre abandon

despre prima dimineață răsărind din câmpuri de ceață

când cuvântul i-a chemat pe nume

și i-a scos din starea de zid

(acum scriu despre viață

cu siguranța celui care a ieșit din convoi).

*

Dragul meu

cât de feminine și abrupte ți-or părea versurile

acestea

și câte rânduri am alungat din mine

înainte să te trimit la naiba

să-ți culegi singur zâmbete

din trupurile autostopiștilor

de pe margine

(ei nu înțeleg nimic despre nimic

așteaptă doar o frântură de bunătate

care nu mai vine).

*

Cuvintele se transformă în bulgări

le dau drumul

o avalanșă de emoție

și nimic din extazul programat anume

să dea iubirii cele cinci stele

nemeritate

(până la urmă

căderea e iminentă

și nicio plasă de siguranță).

*

Râzi

dragul meu

cuvintele devin cristale

ce rămâne nespus încape în acest poem răsturnat

din care scot ferestre

un peisaj iernatic se cuibărește în gol

în ruine stă o cazemată și copilăria mă strigă

în zadar

(ți-am spus?

copiii mei nu se bucură de iarnă

caută doar o casă

să-și ascundă gândurile).

Foto: Ana Maria Bentea