Marți

nici urmă de soare
în a osutăcincizecișidoua zi din an ploaia
și-a îndesat mâinile în buzunare
a ridicat din umeri 
și a mers mai departe
pe drum lavanda se învecinează cu rapița și macii
tabloul contrastant se adapă la aceeași fântână
din care am scris azi cel mai lung poem pentru tata
sunt la o săgeată distanță de copilărie
o văd pe mama peticind timpul 
simt cum îi cresc nopți în tălpi
acum că nu mai contează poveștile
depănate în ceasurile prelungi
nici părul meu mereu în dezordine
nu mai mângâie zarea
mă lepăd de sensuri de promisiuni de dureri 
mă lepăd
iau apoi în brațe copilul din mine
marți e despre cumpăna din fântâna cuvântului
despre ciorile care zboară prea aproape de leșuri
și atingerea aceea desprinsă din răpăielile de pe streașină
două corpuri neavând nimic împrejur
decât propria viață
ea devine câmp el doar un pârâu
prin venele ei
ea secetă el hrană
și unul într-altul pământ și uneori cer
prea mult 
știu 
rugăciunea se ridică precum o pasăre de noapte 
când mă întorc pe partea stângă 
(a)dor(m).