Ema sunt eu...
luni, 25 aprilie 2016
Ema, cămara poeziei...
Ema(nuel) e numele copilului meu. Ema e coridorul prin care alerg desculță de patimi. E acasă, fără a fi un loc anume, e momentul meu de respiro în beznă. Ema îmi citește seară de seară poemele, se învelește în ele. Copilul meu adoarme la sânul poeziei și candela ei veghează. ”Cămara ta, Mântuitorul meu”...se aude ca un refren abia șoptit. Cu genunchii la piept, Ema mă roagă să cânt din nou. A doua, a treia oară...Până se aude doar toaca lacrimilor bătând prelung, ca o rugăciune.
Ema sunt eu...
Ema sunt eu...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
”Implorarea„ nu mi-a plăcut; pustietatea unor versuri am răbdat-o ca piatra aruncată asupra celui vinovat, de m-am întrebat?: ce, ce, ce altceva ți-e sortit?
RăspundețiȘtergereTurmele stelelor „reci” de pe bolta cerului, le îndrum spre braţele tale:
Voi mai veni aici pe puntea noastră
Am să ascult vântul printre mesteceni...
Singurul care ți-a păstrat toate promisiunile.
Iată că tu vorbeşti şi eu adeveresc cum cineva chiar a putut să facă slobodă piatra din praştie pentru a lovi precis unde inima cântă și gândurile adâncesc galeriile minelor străbătute de ecouri.
Vânez păsările din versurile tale şi-n greutatea lor mă prind, mereu captiv.